Mi-am dorit să scriu acest articol până la final de vară, deoarece este legat de impresiile de călătorie pe care le-am avut recent. Am petrecut câteva zile relaxante cu prietenii în munții din Austria și, pe lângă frumusețile naturale din jur, într-una din seri, am avut o discuție spontană despre modul în care am ajuns să respectăm regulile de circulație acolo.
Adică, corect, noi eram în concediu, nu ne grăbeam nicăieri, plus că existau radare statice în aproape orice localitate. Dar ce s-a întâmplat cu localnicii? Ei nu aveau griji, stres, facturi de plătit, credite de achitat? La supermarket, aveau în coș aceleași produse ca și noi: pâine, brânză și castraveți!
Și totul devenea ușor dacă respectai regulile: chiar și atunci când era aglomerat, coloana se mișca foarte bine. Rareori am stat câteva minute la un girator sau semafor (cu excepția a două tamponări, care NU au fost făcute de austrieci!). Avem și un temporizator de viteză la mașină și efectiv, cei câțiva mii de kilometri parcurși au fost ca o adiere de vânt!
Până am intrat în prima localitate din România. Noi am continuat să respectăm limitele de viteză, liniile continue, să acordăm prioritate… Deoarece era așa cum eram obișnuiți. Însă, până am intrat în Oradea, am fost surprinși de două flash-uri, claxoane, depășiri în curbă pe linie continuă în localitate, iar fiecare mașină care venea din spatele nostru părea să ne “calce în călcâie”. Probabil ni s-au adresat și cuvinte nepoliticoase, dar nu le-am auzit, așa că mă limitez la observații.
Dar după șocul inițial, am fost ambiționat (și amuzat) să rămân la viteza indicată de semnele rutiere, fie că era vorba de 50 sau 90 km/h. Însă surpriza a venit din partea soției mele, care în aproape 20 de ani de când suntem împreună, nu a spus niciodată: “Dar dă-i mai tare și tu!”.




