În ultimii ani, am simțit o dorință tot mai puternică de a contribui la dezvoltarea unei rețele de persoane care să promoveze comunicarea nonviolentă (CNV) în societatea românească. Mă implic activ în diverse grupuri de lucru, unde majoritatea participanților sunt familiarizați cu principiile de bază ale CNV-ului, iar unii au acumulat chiar mulți ani de experiență în acest domeniu. Acest angajament mă bucură, deoarece observ ușurința cu care putem discuta în aceste grupuri, și mă inspiră să văd cum această rețea se dezvoltă, iar numărul persoanelor implicate și interesate în CNV are o creștere continuă. Mă simt împlinit deoarece nevoile mele de contribuție și sens în ceea ce fac sunt adesea satisfăcute prin interacțiunile cu acești oameni minunați.
Însă, în timpul acestor experiențe, am început să observ o caracteristică comună în interacțiunile din aceste grupuri „CNV-iste”. Existe o percepție greșită că, dacă numim o comunicarea „nonviolentă,” aceasta ar trebui să fie mereu armonioasă, fără tensiuni și fără niciun „nor negru” în relațiile noastre. Acest lucru este departe de adevăr. Indiferent de motive, tensiunile și diferențele de opinie sunt o realitate constantă, iar modurile de a satisface aceleași nevoi sunt infinite.
