Când sunt întrebat de prietenii care încă nu au familie dacă am vreun regret legat de căsnicie sau de a avea copii, am același răspuns de ani buni: regret că nu am făcut acest pas mai repede. Mai ales nașterea fetiței mele și rolul de tată în care m-am trezit sunt în continuare cel mai bun lucru ce mi s-a întâmplat.
Îmi place să spun că a avea un copil este cel mai eficient coach pe care îl poți avea în dezvoltarea ta: este mereu prezent cu o oglindă de auto-reflecție după tine, te duce fără măcar să se chinuie la limita abilităților tale și cum nu ai cum să-l concediezi, nu îl poți fenta din vorbe și nu ai cum să eviți responsabilitatea de a lucra la tine și la relația ta cu el.
Și în acest dans complex al vieții de familie, ca bărbat, mi-am dat seama că am un dezavantaj evident când vine vorba de identificarea și exprimarea emoțiilor. Pe de o parte, este presiunea etichetelor sociale care identifică emoțiile ca fiind ceva ce aparține în special sexului ”slab” și implicit ca o formă de slăbiciune. Pe de altă parte, este presiunea relațiilor de zi cu zi care necesită empatie, conectare, să asculți în spatele cuvintelor, să înțelegi nevoi exprimate incomplet.
