În data de 30 martie 2026 am fost invitat de Nadia Comanici la o discuție liberă cu comunitatea de CNV pe care ea o găzduiește și coordonează. Subiectul general a fost ”CNV în familie”
Nadia Comanici (NC): Cum a început, de fapt, drumul tău în comunicarea nonviolentă?
Alexandru Moldovan (AM): Conceptul de nonviolență nu îmi era străin. Aveam deja interes pentru zona asta și chiar lucrasem academic pe tema mișcărilor nonviolente și a impactului lor politic și social.
Dar intrarea reală în comunicarea nonviolentă a venit din relația cu fiica mea. Avea cinci ani și am început să văd la mine comportamente pe care îmi promisesem, când eram copil, că nu le voi repeta niciodată dacă voi ajunge părinte.
Atunci am simțit foarte clar că vreau să ies din bucla aceea. Un prieten mi-a recomandat cartea lui Marshall Rosenberg și, deși la început am citit-o doar ca să rezolv o situație din familie, a rămas cu mine ca ceva ce merită mult mai multă atenție.
Când planurile mele profesionale s-au schimbat brusc, m-am întors la cartea aceea și la experiența unui club de lectură. Așa am început să lucrez mai serios cu oamenii și, din 2017, am intrat cu totul în direcția asta.
NC: A existat un moment în care ai simțit că CNV nu mai este doar o tehnică, ci felul tău de a trăi relațiile?
AM: Nu a fost un moment unic, spectaculos, în care totul s-a așezat definitiv. La mine a fost și este mai degrabă un proces în care mă surprind mereu că încă se poate mai bine și că fiecare etapă vine cu altă provocare.
De multe ori, după ce cred că am înțeles ceva, viața îmi pune imediat în față o situație nouă. Diferența e că acum știu să mă opresc, să respir, să observ judecata care mi-a apărut și să mă întreb ce este important pentru mine în acel context și pe ce loc pun acea relație.
Pentru mine, partea de bază ține de mindset. Eu și celălalt avem același drept să ne trăim viața cum ne dorim, iar de acolo pot să mă întreb cum putem trăi împreună fără să ne împlinim nevoile pe socoteala celuilalt.
Am avut și momente foarte clare în care am văzut cât de mult s-a schimbat viața mea. De exemplu, când cineva a fost profund mișcat de atmosfera de nejudecată dintr-o tabără, eu mi-am dat seama că, pentru mine, acel tip de spațiu devenise deja firesc în viața de zi cu zi.
NC: Cum a reacționat familia ta când ai început să aplici comunicarea nonviolentă?
AM: La început, nu a fost deloc o primire entuziastă. Soția mea a perceput uneori felul în care vorbeam ca pe ceva mecanic, artificial sau chiar manipulator, iar eu, privind înapoi, pot să văd că exact așa suna.
La început, CNV seamănă puțin cu învățarea unei limbi străine. Chiar dacă ești un om matur, când începi să o vorbești, suni stângaci și nefiresc, iar cei din jur nu te mai recunosc în felul în care erau obișnuiți cu tine.
De aceea le spun oamenilor să nu se grăbească să anunțe în stânga și în dreapta că sunt la un curs de comunicare nonviolentă. Dacă spui asta de la început, foarte repede apar testele și provocările de tipul „hai să vedem cât de nonviolent ești”.
Ce a ajutat a fost să pot spune simplu și sincer: poate că nu mi-a ieșit bine, dar intenția mea este să te înțeleg, să fiu lângă tine și să spun clar ce simt și ce vreau. În timp, tocmai această consecvență a creat încredere și susținere.
NC: Ce le-ai spune celor care vor să aplice comunicarea nonviolentă, dar cei care sunt din familie nu sunt interesați de ea?
AM: Le-aș spune, în primul rând, că aici există o capcană. Tu singur îți creezi uneori așteptarea că ceilalți ar trebui să vrea comunicare nonviolentă doar pentru că ție ți se pare valoroasă.
Nu trebuie să vă placă tuturor același lucru. Important este să existe spațiu de dialog și de întâlnire, nu să împărtășiți toți același vocabular sau aceeași metodă.
În fond, foarte puțini oameni au auzit de CNV și asta nu îi împiedică să aibă nevoie de lucruri profund umane. Cine nu vrea să fie ascultat, înțeles, văzut, apreciat sau să aibă un spațiu sigur în care să fie el însuși?
Asta poți oferi tu, autentic, fără să ceri ca și celălalt să știe teoria. Dacă între voi comunicarea funcționează, celălalt nu trebuie să știe CNV ca să existe o relație.
NC: Mi-a rămas mult în minte ideea ta de a te raporta la partener ca la un copil, nu în sensul de a-l infantiliza, ci de a renunța la anumite așteptări. Cum vezi asta?
AM: Exact asta este nuanța importantă. Nu este vorba despre a-l trata pe celălalt de sus sau despre a-l considera incapabil.
Este vorba să rămâi în curiozitate și fără pretenția că omul trebuie să fie într-un anumit fel ca să îți fie ție comod. Așa cum cu un copil observi mai ușor cine este și ce poate în momentul acela, poți face același lucru și cu un adult, fără să-l minimizezi.
Când renunți la așteptări rigide de „cum ar trebui să fie, dar nu e!”, începi să vezi mai clar omul din fața ta. Vezi cum trăiește lumea, cum se bucură de ea și poți intra în relație cu ce este real, nu cu ce ai vrea tu să fie.
NC: Ce faci în situațiile conflictuale în care emoțiile sunt deja foarte intense?
AM: Dacă în acel moment reușești măcar să observi că emoția te-a năpădit, deja ai câștigat. În clipa în care pot spune „asta este o emoție pe care o simt”, se produce o mică separare între mine și ceea ce simt, iar de acolo se poate construi.
O problemă este când abia după cinci minute îmi dau seama că am fost copleșit. Acolo nu mai poți cere o soluție miraculoasă pe loc, pentru că în momentul acela nu ai încă antrenamentul necesar.
De aceea, pentru conflictele recurente, răspunsul meu este pregătirea. Dacă știi că aceeași situație apare iar și iar, nu mai poți spune sincer că te-a luat complet prin surprindere.
Dacă, de exemplu, copilul nu vrea să plece dimineața la școală aproape în fiecare zi, atunci strategia nu poate fi „mâine nu mă enervez” sau „sper să fie mai bine”. Speranța e o emoție, nu o strategie.
Nu sunt sigur cine spunea că “în situații de presiune, nu ne ridicăm la nivelul așteptărilor, ci coborâm la nivelul antrenamentului”. Asta înseamnă că, în conflict, iese la suprafață exact mușchiul pe care l-ai exersat până atunci.
Eu asta am văzut foarte clar la mine. În momentele tensionate cu fiica mea, aveam la îndemână doar câteva variante învățate: să ridic tonul, să distrag atenția sau să scot replici moștenite din familie sau văzute în jur.
Când am văzut asta, am înțeles că nu vreau doar să rezolv o situație, ci să-mi schimb și antrenamentul. De aceea spun mereu că practica este filtrul real și că, în relații, nu e suficient să știi ce ar trebui să faci. Mereu contează ce faci.
NC: Apropo de practică, pare că aici se întoarce mereu conversația.
AM: Da, pentru că aproape orice întrebare care începe cu „cum fac?” are un răspuns foarte mic de informație și unul foarte mare de exercițiu. Informația există, e peste tot, dar faptul că o cunoști nu înseamnă că o poți folosi când e greu.
De asta spun că practica face diferența. Nu pentru că teoria nu contează, ci pentru că relațiile nu se schimbă din explicații, ci din repetarea unor moduri noi de a fi cu celălalt.
Și, foarte important: perfecțiunea nu este obiectivul. Singurii oameni care nu se mai enervează deloc sunt în cimitir. Progresul zilnic, cât de mic, va conta mai mult decât orice pentru tine și cei din jur.
NC: Ce faci când încerci să vorbești empatic, iar celălalt continuă să răspundă agresiv?
AM: Mai întâi încerc să văd ce este, de fapt, în spatele agresivității. Uneori, persoana din fața mea chiar are ceva cu mine, dar alteori agresivitatea este doar forma nefericită prin care încearcă să își împlinească o nevoie.
Asta este una dintre ideile de bază care mă ajută: violența este o modalitate nefericită de împlinire a nevoilor. Omul respectiv crede că, prin ton, presiune sau atac, va obține ceva important pentru el.
De multe ori, în spate sunt nevoi de siguranță, predictibilitate sau dreptate. Alteori, agresivitatea este pur și simplu mușchiul lui antrenat, pentru că a învățat că numai așa este băgat în seamă.
Asta nu înseamnă că devine responsabilitatea ta să-i faci pe plan. Dar poți contribui spunând clar că nu îți place felul în care vorbește și, în același timp, invitându-l să spună direct ce vrea sau ce este important pentru el.
Eu mă uit mereu dacă există o alternativă prin care omul să își poată împlini nevoia fără violență. Dacă apare alternativa și totuși rămâne în agresivitate, atunci ai o informație importantă despre cât de disponibil este în acel moment pentru relație.
NC: Cum te raportezi la părinți sau la familie când ei continuă să vorbească în etichete și judecăți?
AM: Nu încerc să devin poliția CNV pentru toată lumea. Asta ar fi obositor și, de cele mai multe ori, inutil.
Cu mama, de exemplu, există momente în care merg doar cât se poate pe firul relației și întorc conversația spre întrebări mai umane. Dacă apare o etichetă foarte directă, atunci clarific: „hai să zicem ce s-a întâmplat, nu ce este omul” sau „nu înțeleg ce vrei să spui cu eticheta asta”.
Pentru mine, criteriul este simplu: să putem vorbi și să rămânem în contact. Dacă reușesc asta, nu am nevoie ca celălalt să vorbească CNV.
NC: Ce ai învățat despre creșterea adolescenților și despre limitele sănătoase?
AM: Pentru mine, ideea centrală este că vreau să cresc un adult care ia decizii responsabile. Dacă asta vreau, atunci nu pot construi totul doar pe control și obediență.
Trebuie să existe negociere, spațiu de alegere și consecințe pe care copilul să le poată înțelege și duce. De aceea, în locul unui „nu” rigid, prefer să-i spun „ajută-mă să-ți spun DA”: care este ora, ce se întâmplă dacă întârzii, cum ne anunți, cum știm că ești în siguranță.
Nu crești un adult responsabil dacă îl antrenezi doar să asculte o autoritate. În cel mai bun caz, va înlocui mai târziu autoritatea ta cu altă autoritate și va rămâne dependent de cineva care să-i spună ce să facă.
Mai bine formezi discernământul cât timp copilul este încă aproape de tine și poți să-i oferi feedback. Asta înseamnă și libertate și responsabilizare, nu doar obediență.
NC: Dacă ar fi să lași o idee foarte simplă pentru cineva care încearcă să practice CNV în familie, care ar fi aceea?
AM: Să pună relația înaintea reflexului de a avea dreptate sau de a controla. Acolo începe schimbarea.
Și să accepte că nu există scurtătură. Poți citi, poți înțelege, poți chiar explica foarte bine, dar în relațiile apropiate se vede mereu cât ai exersat cu adevărat și ce faci.