Mi-am dorit să scriu acest articol până la final de vară, deoarece este legat de impresiile de călătorie pe care le-am avut recent. Am petrecut câteva zile relaxante cu prietenii în munții din Austria și, pe lângă frumusețile naturale din jur, într-una din seri, am avut o discuție spontană despre modul în care am ajuns să respectăm regulile de circulație acolo.
Adică, corect, noi eram în concediu, nu ne grăbeam nicăieri, plus că existau radare statice în aproape orice localitate. Dar ce s-a întâmplat cu localnicii? Ei nu aveau griji, stres, facturi de plătit, credite de achitat? La supermarket, aveau în coș aceleași produse ca și noi: pâine, brânză și castraveți!
Și totul devenea ușor dacă respectai regulile: chiar și atunci când era aglomerat, coloana se mișca foarte bine. Rareori am stat câteva minute la un girator sau semafor (cu excepția a două tamponări, care NU au fost făcute de austrieci!). Avem și un temporizator de viteză la mașină și efectiv, cei câțiva mii de kilometri parcurși au fost ca o adiere de vânt!
Până am intrat în prima localitate din România. Noi am continuat să respectăm limitele de viteză, liniile continue, să acordăm prioritate… Deoarece era așa cum eram obișnuiți. Însă, până am intrat în Oradea, am fost surprinși de două flash-uri, claxoane, depășiri în curbă pe linie continuă în localitate, iar fiecare mașină care venea din spatele nostru părea să ne “calce în călcâie”. Probabil ni s-au adresat și cuvinte nepoliticoase, dar nu le-am auzit, așa că mă limitez la observații.
Dar după șocul inițial, am fost ambiționat (și amuzat) să rămân la viteza indicată de semnele rutiere, fie că era vorba de 50 sau 90 km/h. Însă surpriza a venit din partea soției mele, care în aproape 20 de ani de când suntem împreună, nu a spus niciodată: “Dar dă-i mai tare și tu!”.

Și avea dreptate: respectând legea rutieră, eram un pericol public. Atât pentru noi, cât și pentru cei din jurul nostru. Și pe măsură ce am parcurs kilometri și m-am întrebat ce se întâmplă, am realizat că, deși plăcuța cu limita de 50 km/h la intrarea în localitate era amplasată în mijlocul câmpului și prima casă (și oameni) apăreau doar la 1-2 kilometri distanță. Aceasta a fost probabil o inițiativă de extindere a zonei extraurbane la nivel local, și așa a ajuns ”legal” plăcuța acolo. Cu toate acestea, mii de mașini sunt obligate legal să circule mai încet pe un sector de drum unde se poate circula fără probleme cu 90 km/h. Poate că 1-2 km nu sunt o problemă mare și sunt de acord. Dar atunci când petreci 3 ore și jumătate între Oradea și Cluj (160 km, nu-i așa?), din cauza respectării legii, îți dai seama că acei 1-2 kilometri se adună și că răbdarea umană are o limită.
A doua zi după ce am ajuns acasă, am avut o conversație cu un prieten de origine britanică, care locuiește de mulți ani în Europa de Est. I-am povestit această experiență și i-am cerut părerea. Fără ocolișuri, mi-a spus că partea cea mai dificilă cu care se confruntă la nivel de diferență culturală este legată de respectarea regulilor de circulație. Și că până acum nu a găsit un antidot, o soluție la această problemă.
El mi-a oferit o perspectivă pe care nu o considerasem, dar care acum, la fel ca atunci, părea foarte logică. Mi-a spus că a fost crescut cu ideea că legile sunt create de oameni în beneficiul oamenilor. Adică oamenii se confruntă cu o problemă și caută o soluție pe care o transformă într-o lege, cu scopul de a ajuta și proteja pe toți cei care o respectă. Legea este a lor, creată de ei, pentru ei. Este normal să o respecți. Și dacă legea nu funcționează pentru tine, știi că poți să o discuți și, dacă există suficiente opinii similare cu a ta, legea poate fi schimbată. De oameni, pentru oameni.
În schimb, în Europa de Est (și nu doar în România), el consideră că oamenii privesc legea ca pe ceva impus de sus, de către stat sau altă autoritate externă. Legea este creată de cineva la putere pentru a te pedepsi atunci când o încalci, pentru a te taxa, amenda sau chiar închide. Prin urmare, misiunea ta ca “cetățean” nu este să respecți legea, ci să nu fii prins. Știam din studiile lui Hofstede despre dimensiunile culturale că în această parte a lumii, care a fost mult timp sub regimuri autoritare sau totalitare, și că avem o percepție puternică a separării față de autoritate. Implicit, ideea că poți influența o lege, că poți să o discuți și să o schimbi, este complet străină culturii noastre.
Desigur, mi-am amintit de multe alte situații, directe sau indirecte, în care această perspectivă nu se aplică doar în ceea ce privește regulile de circulație, ci și în viața de zi cu zi. De la furatul de cireșe când eram copii, până la copiatul la școală, la darurile oferite anumitor categorii sociale că ”așa trebe”, și până la cazurile de mită sau trafic de influență la nivel macro. Ideea este să nu fii prins. Deoarece, nu-i așa, toată lumea face asta? Și cel care respectă legea este fie sărac, fie naiv. De multe ori, poate ambele…
Bineînțeles, generalizez pentru a sublinia un aspect. Sunt convins că majoritatea celor care locuiesc aici aleg corectitudinea, integritatea, respectarea legii, își fac munca lor și își cresc familia în acest spirit. Cu toate acestea, recunosc că mi-ar plăcea să conduc pe drumuri unde legea este bine făcută și și respectată. O lege care este pentru noi, cetățenii obișnuiți, și nu este creată de stat pentru a fi taxat dacă, întâmplător, ești prins.
Mi-am adus aminte de triunghiul violenței prezentat într-un training de Johan Galtung în 2003. Acolo, el spunea că violența este ca un iceberg în apă. La suprafață, este vizibilă violența fizică. Dar aceasta reprezintă doar 1/8 din iceberg. Ceea ce susține icebergul este structura de sub apă, invizibilă aparent, dar cunoscută de toată lumea că este acolo. Aceasta e violența structurală. Dar ceea ce face un iceberg cu adevărat periculos este ceața din jurul său. Este cunoscută sub numele de violență culturală, care ascunde violența fizică în norme, credințe și valori morale de tot felul și care ne împiedică să ne adaptăm în timp util și să evităm coliziunea.
Văd din statistici că la nivel european, România se află pe ultimele locuri de mulți ani în ceea ce privește siguranța rutieră. La fel stau lucrurile și în cazul violenței domestice sau a hărțuirii în școli. Cu toate acestea, observ că discursul se concentrează pe învinovățirea individului și uneori pe infrastructura deficitară. Rareori se discută despre raportul cultural față de ceea ce înseamnă să fii corect la volan, bărbat într-o familie sau profesor într-o școală din România. Nu cred că sunt necesare legi mai stricte, ci poate discuții între noi cu privire la modul în care sunt făcute legile și cine le face și pentru cine.
Scopul acestui blog este, desigur, să promoveze utilizarea comunicării nonviolente în toate aspectele vieții noastre. Inclusiv atunci când vine vorba de combaterea violenței structurale și culturale din jurul nostru. Acest lucru înseamnă să ne exprimăm opiniile, nemulțumirile și dorințele într-un mod care promovează dialogul și înțelegerea reciprocă, în loc de confruntare și conflict. Adevărata forță a acestei abordări constă în capacitatea sa de a transforma situațiile tensionate în oportunități reale de schimbare, tocmai pentru că ne implică pe toți în beneficiul nostru comun.
Violența structurală și culturală sunt subiecte esențiale de abordat în societatea noastră. Cu toate acestea, ele sunt rareori discutate, tocmai pentru că nu sunt evidente. Sunt “sub apă” sau chiar sunt în ”ceață”. În schimb, prin empatie și nonviolență, avem două instrumente esențiale pentru a cultiva schimbarea pozitivă pe termen lung.
Surse Externe Utile:
- Hofstede Insights
- ”Conflict transformation by peaceful means” de Johan Galtung
- Center for Nonviolent Communication
Articol scris de Alexandru Moldovan .
- Cum să folosești comunicarea nonviolentă pentru a-ți îmbunătăți relația de cuplu
- Cum să folosești comunicarea nonviolentă pentru a-ți construi încrederea în tine
- Cum să folosești comunicarea nonviolentă pentru a preveni și rezolva conflictele în familie
- Cum să folosești comunicarea nonviolentă pentru a gestiona furia în mod constructiv
- Cum să folosești comunicarea nonviolentă pentru a-ți consolida relațiile de prietenie
- Cum să îți stabilești limite sănătoase folosind comunicarea nonviolentă