În urmă cu câțiva ani, mă găseam într-o frenezie de acumulare de informații. Citeam cărți (măcar două pe lună), eram abonat (și le și citeam) la nu știu câte „newslettere”, aveam câteva canale de YouTube cu „speakeri” care simțeam eu că rezonează cu mine, ascultam podcast după podcast de fiecare dată când eram la cumpărături sau în trafic, mergeam cam la orice eveniment sau curs era prin oraș (gratuit sau cu plată), ba chiar căutam evenimente internaționale. Aproape că nu conta subiectul, dar clar nu erau informații tehnice despre tehnologie, economie sau energie, ci în spectrul mai larg al „dezvoltării personale”.
Îmi plăcea energia în care eram. Aveam impresia că aflu și învăț atâtea, că am parte de experiențe deosebite care mă încărcau cu energie și amintiri frumoase, că întâlneam oameni ca și mine sau cel puțin, dacă erau diferiți, își doreau același lucru ca și mine. Să învețe, să se dezvolte, să crească, să se îmbunătățească, să fie cea mai bună versiune a lor …
La un moment dat însă s-a lăsat un fel de oboseală peste mine. Un fel de extenuare pe care o pot asemui cu senzația dintr-un „road trip”, unde în primele zile ești excitat de toată noutatea la care ești expus, dar care la un moment dat devine factor de stres. Ajungi să îți dorești să stai și tu 3-4 zile într-un loc, să te bucuri de el și să nu tot îți faci și desfaci rucsacul de două ori pe zi.
Așa simțeam și cu „dezvoltarea asta personală”. Că devenise tot mai asemănătoare experienței de turism, în loc de experiență de învățare. Adică am ajuns să vorbesc cu prieteni despre la ce cursuri au mai fost sau vor merge, ca și când vorbeam de city-break-uri. „Am văzut 3 muzee azi și mâine mai am două parcuri, patru cafenele și un shopping de făcut” semănau teribil de mult cu „Am terminat un mastermind de vindecare a traumelor emoționale intrauterine, și fac în paralel o tehnică de meditație adusă de un călugăr din Tibet. În weekend plec la un retreat de căutare a sensului în viață, unde nu vom avea semnal pentru 5 zile. Iar între timp am două cărți pe care le citesc despre solo-antreprenoriat și alta de cum să ai relații pline de semnificație. Dar de abia aștept în vară să merg la Londra șase zile la cursul de crearea a propriului destin ținut de …”
Nu am realizat cât de mult lucra în fundal gândul de „dar oare nu e mai bun cursul celălalt sau următorul?”, care bineînțeles consuma energie fără nici un scop. Tot ce făcea era să îmi cultive nesiguranța în deciziile mele și să mă las dus de conformitatea socială. Eram aproape cu totul deconectat de intuiția mea, de ceea ce era important pentru mine, de cine sunt eu.
Ca să nu fiu prost înțeles, cu foarte puține excepții, chiar am avut parte de niște cursuri excepționale făcute de traineri/speakeri bine pregătiți, de la care chiar am avut ce învăța. Atâta doar că, deși puteam reproduce multe din cele expuse, am realizat că aplicam foarte puține lucruri. Au fost și lucruri care s-au „lipit” în comportamentele mele, ba chiar în timp mi-au devenit obiceiuri, însă comparativ la cât investeam ca timp, energie, bani, nu era ceva care să aibă sens.
Am experimentat un sentiment de frustrare și dezamăgire când am realizat în ce situație mă aflam. Dar ce alternativă aveam? M-am pus temporar în extrema cealaltă în care le-am oprit pe toate și aproape că am experimentat un fel de sevraj. Dintr-o dată trebuia să-mi ascult propriile gânduri și idei. Să-mi umplu timpul cu alte lucruri decât cu expunere constantă la informații emise de alții. „Not fun”!
Treptat am realizat că am nevoie de o filozofie de viață, de un set de principii care să se regăsească inclusiv la nivel de identitate personală, încât orice expunere ulterioară la informații să intre prin acest filtru. Similar cu o persoană care se declară vegetariană și care oricât de expusă este la diverse opțiuni alimentare, decizia e deja luată și se comportă ca atare. Și această identitate aleasă se duce apoi nu doar la ce mânânci, ci și la alte comportamente sociale care să-ți confirme cine ești sau dorești să fii.
Am început să văd această asociere și la alte identități asumate precum credințele religioase, de apartenență la o țară, de echipa favorită, de a deveni părinte, de a-ți asuma o meserie foarte specializată. Odată asumat un drum, dacă vrei să aibă sens pentru tine, e necesar să-ți asumi o identitate, un întreg set de comportamente cu care vine la „pachet” și care încep să îți dea prin constanța lor și o consistență a cine ești. Îmi plăcea ideea, chiar și luând în considerare riscul „extremismului”. Mi-am propus să încerc această abordare de a mă dedica unei filozofii, dar să îmi setez de la început avertismente de alunecare spre dogmă.
Alegerea mea a fost cea a nonviolenței. Mi-a plăcut de la bun început pentru că avea din „setările din fabrică” un mecanism de protecție către căderea în extremism sau dogmă. Adică nonviolența se oprește imediat ce încerc să forțez un argument prin care să conving pe cineva că nonviolența e cel mai bun lucru pentru el și ar trebui să o urmeze. Dar ce îmi place cu adevărat la nonviolența este continua căutare a adevărului, niciodată a dreptății. Nonviolența caută legătura, nu diferențele. Nonviolența acceptă, chiar și când nu înțelege sau nu e de acord. Nonviolența e în slujba și protecția vieții, indiferent de cum se manifestă ea.
Sunt convins că există alte filozofii care să aibă mai mult sens pentru alții, dar asta e alegerea mea. Însă indiferent ce alegi, ce dă valoare unei alegeri e faptul că în mod conștient îți reduci la minim alternativele și te dedici acelei alegeri. Că o faci să meargă și lucrezi la ea indiferent de ce vine spre tine. Indiferent de cum e testată și de cine. „You commit, and you don’t quit”.
Nu e ca atunci când îți iei un job doar ca să vezi cum e și să faci niște bani, iar la prima tensiune îți dai demisia. Nu e ca atunci când începi o relație ca să nu fii singur, iar la prima ceartă ești deja pe „Tinder”. Nu e ca atunci când zici că azi faci flotări, dar după prima serie dai drumul la Netflix.
Nu sunt deloc de acord cu ideea că dacă renunți la lucruri care nu (mai) au sens pentru tine ești un laș sau un leneș. Sau că nu sunt situații și relații în care cel mai sănătos lucru pentru toată lumea e să o iei pe un alt drum. Dar a aplica această strategie disponibilă pentru situații extreme la orice fel de greutate avută, nu face decât să ne reducă șansa dezvoltării noastre.
A reuși să stai în tensiunea aceea de situație nouă, clar inconfortabilă, aparent la limită, e printre cele mai vechi și dovedite strategii de creștere personală. A realiza că ai resurse nebănuite, că ai găsit până la urmă o soluție la problema respectivă, că pur și simplu ai rezistat într-o stare de tensiune, îți dă mai multă încredere și putere personală decât oricâți metri de mers pe foc sau scufundări în apă înghețată.
Întreabă orice persoană, discută cu o echipă performantă, fă-ți propria analiză. Momentele de care îți aduci aminte cu mândrie, care te-au întărit și încurajat sunt acelea în care ai avut o provocare, ai „suferit” în ea și ai ieșit „viu” din ea. Nici măcar reușita externă nu e atât de importantă, cât faptul că ai avut curajul de a fi în arena, că te-ai expus, că ai luptat să găsești o soluție, că ai rezistat până la capăt.
Așa că în cazul nonviolenței, am ales să „commit”, să mă dedic reducând tot turismul educativ și concentrându-l pe o singură direcție. În loc de un tur de zece „city-break-uri”, cum ar fi să te muți o lună într-un oraș și să trăiești acolo ca și localnicii?
Sunt de câțiva ani buni pe acest drum și nu regret nimic. Din contră, am impresia că indiferent ce aș fi ales în loc de nonviolență, această teorie se aplică oricum: cu cât stai mai mult într-un domeniu și te protejezi de dogma lui, cu atât vezi că toate lucrurile la nivel profund sunt foarte legate, ba chiar comune. Parcă cu cât stau mai mult și aprofundez nonviolența în diversele ei forme, cu atât văd conexiuni și pot include tot ce am învățat la nivel superficial în „epoca de turism educativ”. Cred că în esență, toate aceste școli, concepte, principii și filozofii din vastul domeniu al dezvoltării personale au la bază aceleași informații care sunt doar prezentate și oferite în mod diferit în funcție de moda timpului și nevoile oamenilor.
Am ajuns să trăiesc astfel un paradox în care fără să caut să mă mai „dezvolt personal” prin acumulare, să simt că m-am „dezvoltat” foarte mult rămânând pe loc, având încredere într-un domeniu pe care să-l explorez la maxim, cât mai profund cu putință.
În final, în călătoria mea spre dezvoltare personală, am descoperit că a alege și a te dedica unui domeniu sau filozofii, în cazul meu nonviolența, mi-a adus coerență și profunzime experiențelor mele. În loc să rămân o victimă a freneziei informaționale și a constantei căutări de ”hack-uri” care o să le rezolve pe toate, am învățat că adevărata evoluție vine din starea de tensiune a angajamentului continuu. Prin „commit and don’t quit”, am găsit nu doar o identitate, ci și o forță interioară care mă ajută să rămân în arena vieții, să rezist provocărilor și să evoluez. Nu pot decât să te încurajez ca atunci când îți găsești propria filozofie de viață, să te dedici ei și să aștepți să fie testată. Acțiunile tale din aceea tensiune îți vor da enorm de multă încredere și creștere autentică. Commit and don’t quit!
Articol scris de Alexandru Moldovan.
