Eram luni dimineața la birou și o colegă fără copii a spus la ce petrecere mișto a fost în weekend și că apoi a dormit toată ziua de duminică. Mai în glumă, mai în serios, colegii cu copii, și-au dat ochii peste cap și o discuție surprinzătoare despre rolul copiilor în viața noastră s-a înfiripat.
O prezumție des întâlnită e că a avea copii e una din cele mai mari satisfacții și surse de fericire din viața unui om. Chiar dacă studii după studii arată clar că gradul de fericire a părinților scade drastic comparativ cu perioada de dinainte, presiunea socială și convingerile culturale primează în luarea unei decizii atât de importante.
În timp ce discuția din birou continua cu exemplu detaliate a modului în care un băiețel de 6 ani poate să stea în parcare la Mall timp de 38 de minute și să îți reproșeze în lacrimi și urlete că nu i-ai luat binoclu miliar de culoare verde, sau cum o fetiță de 4 ani poate strica jumate din ziua idilică petrecută la Paris a patru adulți pentru simplu motiv că nu mai poate să facă încă un pas să intre în restaurant de cât de foame îi este, nu am putut să nu remarc privirile uimite ale colegilor fără copii. Și bineînțeles întrebarea pe buzele tuturor ”Dar de ce să ai copii dacă e atât de greu? Nu ar trebui să te facă fericit măcar?”
