Sunt convins că a te putea uita în oglindă la final de zi cu convingerea că ai făcut tot ce ai știut mai bine, e una din cele mai importante realizări din viața unui om. Să ai sentimentul că ai fost cinstit cu tine, că ai o conștiință liberă și nu te-ai compromis cu nimic ca valori, e ceva ce nu poate fi evaluat ca valoare: e neprețuit.
O promisiune a comunicării nonviolente este ”autenticitate fără a compromite relația”. La prima vedere pare un paradox, ca și când ai spune ”albul din negrul asta”. Cum să fi autentic, să spui exact ce crezi, fără să superi? Mai ales că experiența majorității situațiilor din jurul nostru ne indică exact opusul: când spui ce crezi, ori regreți ori cineva se supără!
Cum să fi autentic fără să fi obraznic?
Recent eram într-o întâlnire unde eram doar invitat, nu aveam nici o miză ”politică”, nimic de câștigat sau pierdut dacă vorbeam sau nu. La un moment dat, unul din participanți a dorit să dea feedback unor colegi legat de activitatea lor. Faptele erau clare, chiar dacă inconfortabile. Pe lângă fapte însă, se făceau referiri la personalitatea acelor colegi sub forma unor etichetări și generalizări pe care le simțeam tot mai deranjante.
Repet, nu aveam nici o miză și nu eram vizat de nimic din ce se discuta acolo, iar cei care ”primeau” feedback-ul nu păreau să fi fost afectați de tonul discuției. Asta era cultura acolo și lumea era obișnuită. Eu însă nu: efectiv m-a prins o stare de dezgust și revoltă care mă îndemna să fac ceva, măcar să mă protejez de energia generată în acel loc. Și aici ajung la întrebarea de mai sus: cum să fiu autentic față de mine, cum să îmi trăiesc valorile, fără să fiu obraznic sau să fac vreo scenă?
Aveam mai multe variante de reacție și am ales să ies temporar din întâlnire, până când cel puțin discuția revenea la partea de conținut pentru care am și fost invitat. Am vrut să fiu autentic cu valorile mele, să mă protejez de energia de acolo, fără să insinuez că aș fi cumva moral superior sau să judec la rândul meu pe cineva că încearcă să-și împlinească nevoile cum știe mai bine (prin judecăți de valoare la adresa personalității și caracterului altor persoane).
Dacă asta era tot, ar fi fost ceva. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Am revenit în întâlnire, subiectul s-a schimbat și lucrurile păreau să fie mai constructive. Mai târziu însă am simțit pe proprie piele unde e de fapt granița între autenticitate și obrăznicie: propriul ego. A fost un moment în care am trecut de la ”nevoile mele sunt la fel de importante ca nevoile tale”, la ”doar nevoile mele contează”. Uitându-mă retrospectiv, a apărut în peisaj o imagine de-a mea, ceva ce doream să arăt că sunt sau pot fi în acel grup. Era o manifestare a ego-ului meu care dorea să fie validat, și care era alimentată de tipul de statut social câștigat (sau de apărat).
Din acel moment, deși la nivel de cuvinte tot fapte și lucruri ”adevărate” am prezentat, tonul și energia mea s-a modificat și s-a dus în zona de ”obrăznicie”. Una e să dorești să fi autentic ție și să accepți că e la fel de valoroasă și autenticitatea altora. Cu totul altceva e să fi autentic prin a arăta că cineva e ”greșit” și eu ”știu adevărul și cum trebuie să fie lumea”.
Până la acest incident, am crezut că obrăznicia e dată de modul cum ceilalți preiau autenticitatea mea și ce semnificație dau ei acțiunilor mele. Lecția pentru mine a fost că autenticitatea e în primul rând față de propria persoană și devine ”obrăznicie” când eu compromit relația cu mine și mă las condus de egoism.
Știam teoretic dintr-o carte că ”inamicul este ego-ul” fiindcă mă ține departe de realitate, că mă împiedică să aud feedback-ul critic, dar necesar de la alții. Că mă face să-mi supraestimez propriile abilități și să subestimezi efortul și abilitățile necesare pentru a ajunge unde doresc. Dar prin această experiență reală de viață, simțită mai mult visceral decât cognitiv, voi avea un reper foarte clar până unde sunt autentic și de unde îmi începe ”obrăznicia”.
Articol de Alexandru Moldovan