După o așteptare de 3 ani, în 23-26 iunie am legat din nou șirul taberelor de comunicare nonviolentă. Și nu a fost mai prejos de nici una din așteptările avute: participanți curioși și implicați, cadru natural relaxant, experiențe memorabile, echipă de organizare eficientă și în totală armonie.
Când vine vorba de comunicarea nonviolentă, există o diferența majoră dintre un eveniment rezidențial de mai multe nopți și un curs online sau chiar și în persoană dar de scurtă durată: chiar dacă nu știi ”teoria nonviolenței”, ajungi în scurt timp să o simți, să o trăiești. E ceva în aer, ceva ce planează peste toți cei prezenți, care la urma urmei sunt niște necunoscuți nu doar față de tine, dar și între ei. Începi să îți dai seama că e suficient să fi tu însuți, să fi autentic, să nu trebuiască să faci nimic special ca să te integrezi sau să fi acceptat. Fără să îți propui, intri într-o stare de prezență și atenție față de mediul înconjurător, față de ceilalți participanți din tabără și chiar și de sătenii pe care îi întâlnești. Ajunge (doar) să fi…
În unul din exercițiile de început de tabără, ne-am imaginat ce am face dacă am fi acolo indefinit. Ce am avea nevoie să funcționăm și să trăim ca o comunitate? Cum am lua decizii? Cum am spune că ne deranjează ceva sau ne-am dori altceva? Ne-am răspuns și am trăit 4 zile ca pentru totdeauna. Nu de alta, dar cu toții ne-am dorit să ducem acest mod a comunica și în viețile noastre de zi cu zi. După cum a spus și o participantă, am plecat cu toții din Alunișu (Cluj) cu o întrebare care e suficientă și doar dacă ne-o adresăm zilnic: cum aș fi fost eu acum, dacă aș fi primit o educație nonviolentă?
Poate că mulți dintre noi ne-ar plăcea ca zi de zi, în viețile noastre să știm să ne împlinim nevoile într-un mod care să nu limiteze împlinirea nevoilor altora. Și vice-versa desigur. Să putem cere ajutor fără să ne simțim slabi, să știm să ne stabilim limite sănătoase în relații fără să fim agresivi sau izolaționiști, să știm să apreciem ce avem și să ne dorim în același timp să ne îmbunătățim.
Nu cred că e o iluzie sau ceva ce își imaginează un cântăreț în versurile unei melodii. E mai degrabă un efort de conștiință și alegere zilnică în a construi și menține o comunitate de suport în jurul la ce și cum dorim să trăim. O comunitate e o adevărată bogăție pentru cine o are și doar o iluzie pentru cine nu a simțit-o vreodată.
Editorial scris de Alexandru Moldovan.
PS – Mai departe vă invit să citiți poezia ”Community” a lui Ana Moldovan, eleva clasa V-a la școala ”Royal School of Transylvania” – Cluj-Napoca.
Community,
How lovely it is to take part,
Laughing in glee,
Moments to share,
Happiness spreads through the air.
We’re all so different,
Yet we’re a whole,
Like a family.
We don’t realize,
We have it in our souls,
To help each other out of instinct,
Even if we think we’re foes.
That’s something only a community or a family can form,
Not with the mind but with a heart of pure love.
Just an awesome time we have,
What else is there to tell?