Eram luni dimineața la birou și o colegă fără copii a spus la ce petrecere mișto a fost în weekend și că apoi a dormit toată ziua de duminică. Mai în glumă, mai în serios, colegii cu copii, și-au dat ochii peste cap și o discuție surprinzătoare despre rolul copiilor în viața noastră s-a înfiripat.
O prezumție des întâlnită e că a avea copii e una din cele mai mari satisfacții și surse de fericire din viața unui om. Chiar dacă studii după studii arată clar că gradul de fericire a părinților scade drastic comparativ cu perioada de dinainte, presiunea socială și convingerile culturale primează în luarea unei decizii atât de importante.
În timp ce discuția din birou continua cu exemplu detaliate a modului în care un băiețel de 6 ani poate să stea în parcare la Mall timp de 38 de minute și să îți reproșeze în lacrimi și urlete că nu i-ai luat binoclu miliar de culoare verde, sau cum o fetiță de 4 ani poate strica jumate din ziua idilică petrecută la Paris a patru adulți pentru simplu motiv că nu mai poate să facă încă un pas să intre în restaurant de cât de foame îi este, nu am putut să nu remarc privirile uimite ale colegilor fără copii. Și bineînțeles întrebarea pe buzele tuturor ”Dar de ce să ai copii dacă e atât de greu? Nu ar trebui să te facă fericit măcar?”
Aici mi-am adus aminte de un citat a lui Kant, care spunea ”Fiecare persoană nu trebuie niciodată tratată doar ca un mijloc pentru un alt scop, ci trebuie să fie tratată ca și un scop în sine.” Adică e foarte ușor să cazi în capcana utilității pe care o atribuim fiecărei persoane din viața noastră și să te gândești cumva în termeni tranzacționali, cu ce am de câștigat de pe urma fiecărei interacțiuni. O schemă logică de genul ”dacă dau cuiva timp, energie, atenție, atunci trebuie să primesc apreciere, fericire, împlinire, etc” . Ajungem să vedem oamenii ca pe mijloace pentru a ne împlini propriile nevoi, ca și când menirea lor e să ne facă nouă pe plac. Sau cel puțin să aibă grijă să nu ne deranjeze!
Discuțiile cu colegii din birou s-au dus apoi spre rolul de părinte, atât din postura de copil adult în care ne aflăm acum, dar și de responsabilitatea actuală față de proprii copii. Mi-au venit amintiri ale încurajărilor primite de la părinții mei că fac totul pentru mine, ca să am posibilitățile pe care ei nu le-au avut, să am reușitele pe care ei nu au putut să le aibă, să evit durerile la care ei au fost ei supuși. Și cum aceste încurajări, au devenit la un moment dat o povară pentru mine, ca și când orice reușită sau dificultate din viața mea, nu era suficient să le duc pentru mine, ci era o responsabilitate pentru viața și fericirea părinților mei.
Nu doar de ziua copilului, dar cum ar fi să ne aducem aminte de cum era să fim copii în relația cu părinții noștri și să reflectăm la cum suntem acum ca părinți pentru copii noștri? Cum ar fi să vedem viața din perspectiva lor? Una plină de curiozități, descoperiri și limitări pe care și le extind în continuu. Cum ar fi să îi vedem ca pe forme de viață cu propriile lor scopuri și misiuni, cu propriile lor talente și planuri să și le manifeste? Cum ar fi să ne vedem ca și protectori temporari ai acestei manifestări de energie, iar asta să fie o împlinire în sine? Am putea să substituim nevoia de a fi făcuți fericiți de ei, de nevoia de a contribui noi către ei pe măsura posibilităților? Ar fi de ajuns?
Articol scris de Alexandru Moldovan.