Țin minte când am auzit prima dată că ”atașamentul de o idee, persoană sau un lucru e sursa la tot stresul și suferința umană”. O doză mare de scepticism a respins acest concept, fiindcă nevoia mea primară în aceea perioadă era cea de recunoaștere. Mi se părea de-a dreptul absurd în modul în care vedeam viața atunci, cum e posibil să faci ceva nou, valoros, cu impact, fără să crezi, să îți dorești, să te dedici cu trup și suflet acelei inițiative. Mi se părea că adevărata motivație e dată exact de această ”foame” de a reuși, de a crea ce acum nu este. ”Lucrurile din viață nu apar pe tavă, așa din neant. Trebuie să muncești pentru ele, să fii pasionat și dedicat total!”

De la stoici cu al lor ”Nu controlezi nimic din extern, ci doar propria ta reacție”, la Budhism cu principiul lui de bază ”Totul e suferință, a cărei origine e în dorința ta”, până la creștinescul ”Fie voia ta, Doamne!” am tot auzit sub diverse forme acest îndemn de a te detașa, de a lăsa lucrurile să fie, de a avea încredere că totul are un sens și direcție, indiferent de câtă încrâncenare pui în ceva sau nu. Aceste filozofii antice erau așa de în contradicție cu toată realitatea zilnică dată de viteza, graba, ”burn-out-ul” și lipsa de timp ce o simțeam la mine și la majoritatea celor din jurul meu. Ce era de făcut?