Țin minte când am auzit prima dată că ”atașamentul de o idee, persoană sau un lucru e sursa la tot stresul și suferința umană”. O doză mare de scepticism a respins acest concept, fiindcă nevoia mea primară în aceea perioadă era cea de recunoaștere. Mi se părea de-a dreptul absurd în modul în care vedeam viața atunci, cum e posibil să faci ceva nou, valoros, cu impact, fără să crezi, să îți dorești, să te dedici cu trup și suflet acelei inițiative. Mi se părea că adevărata motivație e dată exact de această ”foame” de a reuși, de a crea ce acum nu este. ”Lucrurile din viață nu apar pe tavă, așa din neant. Trebuie să muncești pentru ele, să fii pasionat și dedicat total!”
De la stoici cu al lor ”Nu controlezi nimic din extern, ci doar propria ta reacție”, la Budhism cu principiul lui de bază ”Totul e suferință, a cărei origine e în dorința ta”, până la creștinescul ”Fie voia ta, Doamne!” am tot auzit sub diverse forme acest îndemn de a te detașa, de a lăsa lucrurile să fie, de a avea încredere că totul are un sens și direcție, indiferent de câtă încrâncenare pui în ceva sau nu. Aceste filozofii antice erau așa de în contradicție cu toată realitatea zilnică dată de viteza, graba, ”burn-out-ul” și lipsa de timp ce o simțeam la mine și la majoritatea celor din jurul meu. Ce era de făcut?
Comunicarea nonviolentă este poate cel mai cunoscută prin cei patru pași ai săi: observație, sentimente, nevoi și cerințe. Mai puțin apreciate sunt principiile ”intenției” și ”atenției” din CNV. Intenția se referă la conectarea autentică între oameni, iar atenția se referă la a ”permite”, la a ”accepta” momentul prezent, de aici și acum, exact așa cum este el în manifestarea sa. Parcă mă ia cu fiori când mă gândesc la ce grea poate fi uneori această decizie de a ”permite” universului să fie în jurul meu! Adevărul e că universul oricum se manifestă, cu voia mea sau nu, însă a accepta că ceea ce este, este (și ce nu este, nu este!), îmi cere depășirea unor bariere importante din mintea mea. ”Unde e atenția mea, acolo e și viața mea!”
În acest fel de ”atenție” cred că încep să-mi găsesc explicația dintre filozofiile vechi ”relaxante” și realitatea modernă ”încrâncenată”. Faptul că vezi o situație clar, exact așa cum este ea, doar în termeni de observații, nu înseamnă că nu mai are nici un rost să acționezi. Acceptarea nu e deloc pasivitate. Da, uneori suntem în mod justificabil nemulțumiți sau de-a dreptul încântați de ce se întâmplă în jurul nostru. Aceste emoții sunt doar un semn că suntem în rezonanță (sau nu) cu nevoile noastre și curgerea universului din jurul nostru. Iar dacă stai suficient de mult timp în această ”atenție” începi să realizezi că ”suntem” universul, la fel cum un val nu poate fi separat de ocean.
A dori să faci ceva în exterior este până la urmă ok, atâta timp cât țin minte că într-un univers caracterizat de entropie, rezultatul final chiar nu este în controlul meu. Așa că aleg acum să fiu un ”ambițios înțelept”, să fac tot ce ține de mine să reușesc în ce mi-am propus, dar să nu fiu atașat de reușita acestei inițiative. Pe de o parte am același drept ca orice formă de energie din univers să mă manifest și să creez ce îmi stă în putere, iar pe de altă parte știu că adevărata reușită stă în reziliență proprie, în capacitatea de a accepta orice rezultat, a mă ridica și a face din nou ce știu mai bine (eventual cu lecțiile învățate). Sau citindu-l pe Dan Harris, să fiu un ”egoist iluminat”.
Articol scris de Alexandru Moldovan.