Am observat că în prima parte a unui curs de comunicare nonviolentă pe care îl inițiez, există o proporție considerabilă de cursanți care vor să își asume titlul neoficial de ”cel mai mare judecător”.
Prima dată au o rezistență când aud că judecățiile și evaluările sunt printre cele mai frecvente surse de deconectare între oameni: ”Dar cum altfel știi ce e bine și rău? Cum să te îmbunătățești, cum să crești dacă nu te compari cu alții?”
Treptat însă, când văd că există alternativa observației, și că putem folosi judecățile emise ”automat” ca și sursă de identificarea a nevoilor neîmplinite, titlul de ”judecător” devine disputat și e purtat ca un fel de insignă de onoare între ceilalți cursanți. Și bineînțeles că se ajunge la ”poliția CNV” în care cei care emit judecăți sunt imediat ”taxați”.
E doar o altă fază, fiindcă în final cu toții realizăm că dacă evaluăm o judecată ca fiind ceva ”rău” care trebuie îndepărtat din viața noastră, tocmai ce am întărit același mod de a gândi pe care vrem să îl folosim tot mai puțin: am emis o judecătă despre faptul că emitem judecăți! 🙂
Și atunci ce facem cu ele? Cum le folosim în viața reală încât să ne folosească nouă și relațiilor noastre? Vreau mai departe să ofer un exemplu reprezentativ cu intenția de a aduce claritate.
