Marioara A.: „Cum sa gestionăm conflictele, folosind comunicarea nonviolentă?”
Răspuns: în CNV nu „rezolvăm conflictul” direct, ci începem prin a vedea ce se întâmplă, ce simțim și ce avem nevoie fiecare. Observăm faptele, ne exprimăm trăirile, legăm de nevoi și formulăm o cerere clară, realistă . De multe ori, simplul fapt că ieșim din reproș și intrăm în asumarea de sine scade tonul și creează spațiu de ascultare.
În paralel, CNV înseamnă și să-l ascultăm pe celălalt cu aceeași atenție: ce trăiește, ce încearcă să protejeze prin reacția lui. Poate că sub atac sau retragere stau nevoi de siguranță, recunoaștere, control, autonomie. Când le punem în cuvinte („Îți este greu și ți-ai dori să fii mai mult luat în seamă?”), tensiunea se diminuează, iar conflictul devine mai degrabă o căutare comună de strategii, nu un duel de cine are dreptate.
Marioara A.: „Care sunt pașii esențiali ai comunicării nonviolente și cum pot fi aceștia aplicați pt a transforma un conflict într-o conversație empatică?”
Răspuns: schema clasică are 4 pași: Observație – Sentiment – Nevoie – Cerință. Observație: descriu situația fără etichete („când aud…”, „când văd că…”). Sentiment: spun cum mă simt („mă simt îngrijorat / supărat / confuz”). Nevoie: numesc de ce am nevoie („pentru că am nevoie de colaborare / claritate / respect”); Cerință: propun ceva concret („ai fi dispus(ă) să…?”).
Aplicarea lor într-un conflict ar putea suna așa: „Când ridici vocea și spui că nu fac nimic bine (observație), mă simt descurajat și tensionat (sentiment), pentru că am nevoie de apreciere și de feedback clar (nevoie). Ai fi dispus să-mi spui concret ce ți-ai dori să fac diferit în situația asta? (cerință)”. Când ambii participanți încep să-și exprime astfel experiența, conversația devine mai empatică și mai puțin defensivă.
Gabriela R.: „Cum îi putem determina pe copii / elevi să își comunice nemulțumirile față de cei cu care interacționează fără a jigni sau a atinge, prin cuvinte, puncte sensibile ale celorlalți?”
Răspuns: în CNV nu ne propunem să „determinăm” copiii să facă ceva, ci să le oferim un cadru de siguranță în care să poată exprima ce trăiesc altfel decât prin atac. Putem modela noi limbajul: „Când colegul tău a făcut X, cum te-ai simțit?”, „De ce ai fi avut nevoie acolo?”. Apoi îi ajutăm să transforme acuzațiile („Ești rău!”) în mesaje despre sine („M-am supărat când ai luat jucăria fără să mă întrebi, pentru că aș vrea să fim corecți”).
Un pas concret este să lucrăm cu ei pe „propoziții-ghidate”: „Când tu… (spun ce ai făcut), eu m-am simțit… (nume de emoție), pentru că aveam nevoie de… (dreptate, atenție, spațiu). Aș vrea… (cerere simplă).” Putem exersa aceste formule prin joc de rol, povești, desene, nu doar în momentele de criză. Astfel, limbajul nonviolent devine familiar și, treptat, copiii îl vor folosi cu mai puțin efort.
Cristiana M.: „Comunicarea nonviolenta ar putea ajuta in situatiile de bulling? De cine ar trebui sa fie folosita?”
Răspuns: CNV ajută în situațiile de bullying în primul rând prin faptul că oferă un limbaj și o atitudine care pun accent pe nevoi, limite și responsabilitate, nu pe vină și rușine. Ea poate sprijini atât victima (să-și numească trăirile și să ceară ajutor), cât și adulții implicați (părinți, profesori) să intervină ferm, dar fără umilire.
CNV nu înseamnă tolerarea agresiunii: limitele clare și protecția imediată rămân pe primul loc. În practică, CNV ar fi util să fie folosită de:
- adulți (educatori, profesori, părinți) – ca să creeze un climat în care agresiunea este oprită clar, iar toate părțile sunt ascultate;
- copii victime – pentru a putea spune „mi-e frică, am nevoie de protecție, vreau să fiu în siguranță”;
- copiii care agresează – pentru a ajunge la nevoile lor neîmplinite (atenție, putere, apartenență) și a găsi strategii acceptabile pentru ele.
Nicu D.: „Ce te faci când comunicarea nonviolentă cu angajații rămâne mereu la nivelul unui feedback „neutru”, fără efect real? Iar ca să ajungi la responsabilitate și autoevaluare pare să funcționeze doar un ton mai tensionat?”
Răspuns: este posibil ca ceea ce numiți „feedback neutru” să nu atingă de fapt nevoile angajaților (claritate, sens, recunoaștere) și nici responsabilitatea lor. În CNV, feedbackul are impact când este foarte concret (ce am observat), legat de efect și de nevoi („am nevoie de fiabilitate / calitate / colaborare”) și se încheie cu o cerere specifică („ai fi dispus ca până vineri la 12:00 să…?”).
De asemenea, responsabilitatea crește când oamenii se simt implicați și văzuți, nu doar „evaluați”. Întrebări de tip CNV pot ajuta: „Cum e pentru tine acest mod de lucru?”, „De ce ai avea nevoie ca să îți fie mai ușor să respecți termenul?”, „Ce îți asumi concret pentru următoarea perioadă?”. Un ton ferm nu înseamnă neapărat agresivitate; poți rămâne calm și respectuos, dar clar în privința limitelor și consecințelor („dacă termenul nu este respectat, iată ce urmează…”), fără ironie sau umilire.
Cătălina P.: „Cum putem adapta tehnica celor 4 pași astfel încât să nu devină un exercițiu cognitiv prea abstract pentru preșcolari, ci să rămână o experiență reglată neuro-afectiv?”
Răspuns: la preșcolari, mai important decât să „știe cei 4 pași” este să-i simtă în corp și în relații. Putem folosi joc, imagini și povești: un personaj care vede ce se întâmplă (Observație), are o inimă care simte (Sentiment), un „rezervor” de nevoi (Nevoi) și o gură care cere blând (Cerere). În loc de termeni abstracți, lucrăm cu întrebări scurte: „Ce s-a întâmplat?”, „Cum e în burtica ta acum?”, „De ce ai avea nevoie?”, „Ce ai vrea să îi spui colegului?”.
Reglarea neuro-afectivă vine și din felul în care adultul rămâne prezent: voce calmă, contact vizual blând, timp pentru pauze și emoții, validare („văd că ești foarte supărat, e în regulă să simți asta”). Putem exersa cei 4 pași în momente neutre (prin jocuri de rol cu plușuri, desenând emoții și nevoi) pentru ca, în conflict, copilul să aibă deja o hartă afectivă familiară, nu un algoritm cognitiv rece.
Luminita O.: „Dacă partenerul considera ca atunci când vrei să spui în clar ceea ce simți sau ai nevoie consideră ca faci pe psihologul cu el și refuză să te asculte, cum pot proceda?”
Răspuns: aici sunt două nevoi importante: ale dumneavoastră (de claritate, autenticitate, conectare) și ale lui (posibil de spontaneitate, autonomie, simplitate, să nu fie „analizat”). Un pas ar fi să empatizați mai întâi cu el: „Când mă auzi vorbind așa, ai senzația că te analizez și ți-ai dori să fim mai naturali, fără atâtea explicații?”. Dacă se simte înțeles, e mai probabil să aibă deschidere.
Apoi puteți spune foarte simplu, fără jargon CNV: „Pentru mine e important să știi ce trăiesc, ca să ne fie bine amândurora. Nu vreau să-ți fac terapie, ci să fiu sinceră cu tine.” și să întrebați: „Cum ai vrea să-ți spun ca să îți fie mai ușor să asculți?”. Uneori, adaptarea limbajului (mai puține concepte, mai mult „omenește”) și alegerea momentelor potrivite (nu în toiul unei certe) fac diferența. Iar dacă refuzul rămâne constant, devine important să vă uitați și la propriile limite și nevoi pe termen lung în această relație.
Maria N.: „Cum pot fi gestionate relațiile dintre părinți și copii atunci când părintele oferă sfaturi din dorința de a face bine, dar copilul le percepe ca pe o formă de critică și lipsă de înțelegere?”
Răspuns: în CNV pornim de la recunoașterea intenției părintelui („vreau să te protejez, să îți fie bine”) și, în același timp, de la efectul asupra copilului („te simți criticat, neînțeles”). Un pas concret este să punem pauză la sfaturi și să trecem pe ascultare empatică: „Văd că te enervezi când încep cu „uite ce cred eu…”. Ce trăiești tu de fapt? Ce ți-ai dori de la mine în momentele astea?”.
Putem reformula: în loc de „ar trebui să faci…”, „Te aud că îți este greu la școală. Vrei doar să te ascult sau îți dorești și idei de la mine?”. Întrebarea aceasta simplă îi dă copilului autonomie și reduce senzația de critică. Apoi, când totuși oferim sugestii, le putem pune ca opțiuni, nu ca verdicte: „Am o idee, vrei să o auzi? Nu e nevoie să fii de acord, doar să vedem dacă îți e de ajutor.” În timp, relația se mută de la „eu știu mai bine” la „hai să ne uităm împreună”.
Maria N.: „Sau cum gestionăm relațiile profesionale atunci când știm că un coleg este neloial, răspândește informații și trădează încrederea fără scrupule? Cum putem atunci să ne păstrăm comunicarea nonviolenta?”
Răspuns: păstrarea CNV nu înseamnă să fim naivi sau să tolerăm orice. Ea înseamnă să vedem și nevoile noastre (siguranță, corectitudine, respect, încredere) și să acționăm pentru a le proteja, fără atac la persoană. Uneori, asta poate include documentarea situațiilor, limitarea accesului la informații sensibile, implicarea unui superior sau a HR-ului – toate comunicate clar și respectuos.
În dialog direct, putem folosi formula CNV: „Când aflu că informații pe care le-am împărtășit în echipă ajung denaturate mai departe (observație), mă simt îngrijorat și rănit (sentiment), pentru că am nevoie de încredere și colaborare onestă (nevoie). Aș vrea să stabilim împreună ce informații și cum le transmitem mai departe. Ai fi dispus să…? (cerere)”. Iar dacă nu există disponibilitate din partea colegului, CNV ne invită să ne întrebăm ce alte strategii avem la dispoziție ca să avem grijă de noi (schimbarea canalelor de comunicare, minimizarea contactului, căutarea unei alte echipe), păstrând, pe cât se poate, un limbaj demn și clar.
Te invit să te înscrii la următorul webinar la acest link: https://comunicarenonviolenta.ro/webinar/