Nevoile universale – calea către compasiune

De câte ori te-ai surprins judecând pe cineva?
Dar acuzând? Sau punând etichete, dând verdicte, criticând?
Cu voce tare sau doar în gând…
Aceste întrebări nu sunt menite să genereze în tine un sentiment de vină sau rușine, ci doar să-ți direcționeze atenția către interior, către tine însuți/însăți.

Este absolut uman și firesc să facem toate aceste lucruri. Cu toții avem aceste tendințe, mai mult sau mai puțin conștiente. Dacă însă stăm să ne gândim în ce măsură ele ne ajută în vreun fel, constatăm că de fapt astfel de atitudini nu ne prea sunt de folos. Ce ne aduc ele bun, la modul concret? Ne fac mai blânzi în relație cu celălalt? Mai înțelegători, mai înțelepți? Atunci când judecăm pe cineva, chiar și dacă o facem doar în gândurile noastre, suntem oare mai dispuși spre acceptare și iubire?

Sau ne urcăm pe un fel de „piedestal al perfecțiunii” în care noi avem dreptate și celălalt greșește? Atunci când noi ne situăm pe o poziție de superioritate față de cineva, automat întrerupem conexiunea cu acea persoană. Și atunci cum rămâne cu compasiunea, cu latura noastră plină de iubire, înțelegere și iertare – 3 elemente care alcătuiesc compasiunea și care se pot manifesta doar într-un context în care rămânem conectați la celălalt și suntem deschiși să îl primim așa cum este?

De aceea insist pe necesitatea de a ne observa atitudinile, gândurile, emoțiile și tendințele distructive cât de des putem, cu scopul de a căuta să identificăm mesajul real pe care ele ni-l transmit. Doar atunci când săpăm și ajungem la esență vom putea spune că ne servesc cu adevărat, că au un beneficiu pentru noi. Până atunci, de cele mai multe ori ele doar ne mențin într-o stare de luptă, de conflict, de dispută, o stare prea departe de compasiunea pe care fiecare dintre noi este capabil să o manifeste.

Dar care să fie acea esență, acel mesaj care se află dincolo de un gând, un cuvânt sau o atitudine de judecată la adresa cuiva? Ei bine, aici intervine frumusețea comunicării nonviolente care ne învață că absolut tot ceea ne noi facem, spunem sau gândim, este ca să ne împlinim una sau mai multe nevoi universal valabile.

Marshall Rosenberg, psiholog la bază și fondatorul acestui veritabil limbaj al vieții, a popularizat un set întreg de nevoi pe care cu toții le împărtășim și care se manifestă diferit, în funcție de contextul și situația în care ne aflăm. El le-a grupat pe câteva categorii principale (subzistență, siguranță, odihnă, dragoste, empatie, comunitate, autonomie, autenticitate, creativitate, scop, contribuție) și le-a corelat cu multitudinea de emoții pe care noi le trăim. Așadar, sentimentele și emoțiile pe care noi le resimțim sunt strict legate de gradul de împlinire al acestor nevoi.
Spre exemplu, mă pot simți frustrată sau enervată atunci când la locul de muncă primesc sarcini neprevăzute pentru ziua respectivă, întrucât nevoia mea de predictibilitate și claritate nu este împlinită. În aceeași situație, dacă eu am o nevoie foarte mare de diversitate și aventură, sau am nevoie de a fi stimulată și de a-mi crește eficiența, pot simți încântare, recunoștință și motivație de a trece la treabă când apare ceva neprevăzut.

Nevoile noastre universale, care sunt în număr de câteva zeci  sau chiar sute (în funcție de școala de cercetare apelată), se manifestă diferit în funcție de fiecare situație în parte, iar ceea ce noi facem, spunem sau gândim reprezintă doar o strategie de împlinire a acestor nevoi, felul în care noi considerăm că putem răspunde la ceea ce e important pentru noi.

Într-un context de învățare, de exemplu în cadrul unui curs, în care un coleg al meu enunță un lucru pe care nu îl consider adevărat, în mintea mea se poate naște spontan eticheta „Ce prost e ăla”. Dar dacă stau puțin și-mi analizez reacția, dacă sunt sinceră cu mine și mă întreb ce anume m-a determinat să-mi judec colegul, poate voi descoperi că nevoia mea de competență sau de încredere este afectată și în momentul respectiv pur și simplu n-am fost capabilă să găsesc altă variantă prin care să mi-o îndeplinesc decât apelând la o evaluare. Atenția mea nu va mai fi îndreptată către exterior, cu înverșunarea de rigoare la adresa colegului care „habar n-are de nimic” pe care o alimentez cu gândurile mele, ci către ce-mi doresc eu de fapt în acel moment și ce pot face eu ca să-mi onorez nevoia sau nevoile din spatele judecății, independent de ceea ce se întâmplă în jurul meu. Iar apoi, după ce-mi voi clarifica ce se întâmplă în interiorul meu, voi putea să mă îndrept către colegul meu cu alți ochi, poate chiar cu oferta de a-l sprijini în procesul de învățare sau orice altceva. Aici se va manifesta compasiunea autentică.

Dacă privim orice gând, vorbă sau acțiune distructivă ca pe o simplă „expresie tragică” a unei nevoi care se cere împlinită, întreaga noastră perspectivă se schimbă. Atunci când ne raportăm la propriile atitudini și fapte (sau la ale celorlalți) ținând cont de acest set de nevoi umane universale, începem deja să creăm punți de conectare cu ceilalți care conduc invariabil spre compasiune. Atunci când putem identifica și conștientiza nevoile noastre sau ale celorlalți care stau de fapt la baza comportamentului nostru, devenim automat mult mai capabili să ne manifestăm latura plină de compasiune.
Totul pornește de la noi.

Articol scris de Ștefana Forgaciu.