Am observat că în prima parte a unui curs de comunicare nonviolentă pe care îl inițiez, există o proporție considerabilă de cursanți care vor să își asume titlul neoficial de ”cel mai mare judecător”.
Prima dată au o rezistență când aud că judecățiile și evaluările sunt printre cele mai frecvente surse de deconectare între oameni: ”Dar cum altfel știi ce e bine și rău? Cum să te îmbunătățești, cum să crești dacă nu te compari cu alții?”
Treptat însă, când văd că există alternativa observației, și că putem folosi judecățile emise ”automat” ca și sursă de identificarea a nevoilor neîmplinite, titlul de ”judecător” devine disputat și e purtat ca un fel de insignă de onoare între ceilalți cursanți. Și bineînțeles că se ajunge la ”poliția CNV” în care cei care emit judecăți sunt imediat ”taxați”.
E doar o altă fază, fiindcă în final cu toții realizăm că dacă evaluăm o judecată ca fiind ceva ”rău” care trebuie îndepărtat din viața noastră, tocmai ce am întărit același mod de a gândi pe care vrem să îl folosim tot mai puțin: am emis o judecătă despre faptul că emitem judecăți! 🙂
Și atunci ce facem cu ele? Cum le folosim în viața reală încât să ne folosească nouă și relațiilor noastre? Vreau mai departe să ofer un exemplu reprezentativ cu intenția de a aduce claritate.
Am fost în vacanță cu niște prieteni, alegând varianta unei cazări la comun într-un spațiu mai mare. Oricât de buni prieteni am fi, fiecare familie e cu propriile obiceiuri, care pe termen scurt cum ar fi o vizită, sunt insesizabile. Dar când stai zile la rând împreună, ele se acumulează și tensiunea crește.
Eram prins în dilema de a spune ce simt (împins de nevoia mea de autenticitate) și a avea răbdare pentru câteva zile ca să nu stric atmosfera (nevoie de armonie și confort). Până m-am gândit eu la ce să fac, într-o seară când ne-am pus la somn, soția mea începe să-mi spună despre propriile frustrări ale sejurului cu prietenii și care erau destul de similare cu ale mele. Le spunea parcă cu jumătate de voce și am încurajat-o să își ”dea drumul”. Și am avut parte de un adevărat ”show de șacali”, în care mai multe judecăți și aștepări și nemulțumiri au fost amestacate fără vreo perdea sau ”cenzură CNV”. Au fost și câteva exprimări emotive pe parcurs, care în final au dus la eliberare și ușurare.
Eu am ascultat și deși mă regăseam în aproape tot ce spunea, am încurajat-o doar să continue până i s-au epuizat toate judecățile. După câteva minute de tăcere, amândoi ne-am întrebat ”Și acum ce facem cu toate astea?”.
Prietenii noștrii erau așa cum îi știam din totdeauna. Nimic deosebit sau în plus la ei. Dar totuși noi am reacționat acum diferit. De ce oare? Și atunci am văzut cât de valoroase au fost toate judecățile care tocmai fuseseră exprimate: erau surse direct de explorare a PROPRIILOR noastre nevoi. Orice judecăți am emis la adresa prietenilor noștri, nu avea nimic de a face cu ei. Ele erau simple reflecții asupra propriei noastre stări, așa cum nici o oglindă nu are nimic de a face cu tine cănd te uiți în ea și nu îți place cum îți stau hainele pe tine.
Am continutat discuția către identificarea nevoilor noastre neîmplinite și am căutat soluții care să le împlinească independent de ce vor face sau spune prietenii noștri. Iar a doua zi, am avut o serie de trei discuții cu ei în care le-am spus despre percepțiie noastre, despre cum am interpretat noi lucrurile, despre ce ne-ar ajuta pe noi să îi înțelegem mai bine și să ne adaptăm împreună. De fapt mesajul de bază pe care am vrut să îl transmitem a fost acela că ei sunt ok așa cum sunt și nu avem nici o așteptare din partea lor ca să facă ceva diferit. Și cred că ei au simțit asta fiindcă au fost deschiși la rândul lor, ne-au spus din perspectiva lor cum au părut lucrurile și ce sunt dispuși să facă benevol ca să avem un rest de sejur reușit. Lucru care s-a și întâmplat!
Îmi pot imagina atâtea alte feluri în care o astfel de discuție să fi avut alt rezultat. Inclusiv să nu fi avut această discuție cu ei și să ”pozăm” că totul e ok, iar după concediu să evităm poate să ne mai vedem cu ei. Și nu trebuie doar să îmi imaginez astfel de lucruri. Din păcate le-am trăit în trecut cu alte persoane sau familii. Ce cred că a făcut diferența de data asta e că am lăsat judecățile să fie exprimate în privat, dar apoi le-am tradus către nevoile noastre, fără vreo urmă de învinuire nici către noi că le-am emis și nici către ceilalți care le-au cauzat. Judecățile (sau ”șacalii” cum îi mai numim în CNV) au fost de data asta modul prin care am protejat o relație cu oameni care de altfel ne sunt foarte dragi.
Articol scris de Alexandru Moldovan.