O bună bucată din viața mea m-au iritat îndemnurile și afirmațiile de genul „Trebuie să te iubești în primul rând pe tine.” sau „Dacă nu te iubești tu pe tine, cum ai vrea să o facă alții în locul tău?” sau „Ceilalți nu te respectă pentru că tu nu te respecți. Ceilalți te tratează exact așa cum tu te tratezi pe tine.”
Mă enervam de-a dreptul când mă aflam în durere și cineva încerca să-mi arate că nu mă iubesc suficient și că aceea era sursa tuturor neplăcerilor mele, iar dacă reușeam cumva să ajung la iubirea de sine, totul s-ar fi rezolvat ca prin minune. Desigur, intenția celor dragi este să ne ridice atunci când ne aflăm pe fundul prăpastiei, asta puteam s-o înțeleg, ce mă irita pe mine era faptul că nu reușeam să-mi dau seama CUM aș putea să mă transform din cel mai mare dușman al meu în cel mai bun prieten.
Cam așa a început călătoria mea de autocunoaștere: mi-am dorit atât de mult să ies din mocirlă, încât am căutat și testat numeroase tehnici, căi și metode prin care să ajung la iubirea de sine. Numai că vocea mea interioară continua să mă arate cu degetul și să mă judece aspru atunci când făceam alegeri mai puțin inspirate, când greșeam sau când nu mă ridicam la standardele autoimpuse. Criticul interior (și exterior) îmi era un fidel tovarăș de drum, la braț cu învinovățirea și lipsa de încredere în mine. Practic, în loc să cresc odată cu vârsta, eu mă tot miceam. Știam că pot mai mult, știam că am niște daruri pentru lume pe care e păcat să le țin ascunse, și totuși mi-era atât de frică să mă arăt!… Mi-era frică de acea voce interioară care știam că îmi va identifica toată imperfecțiunea și tot ce „n-am făcut bine”.
Până când mi-am dat seama că unica variantă este să depun efort în a mă iubi pe mine așa cum pot și cum știu, pe bucățele, cu pași mărunți și stângaci și cu determinarea fermă să nu dau înapoi. N-am găsit o rețetă magică de transformare imediată din inamic în prieten apropiat, ci am găsit rețeta care să mă mențină cu curiozitate, blândețe și răbdare pe acest drum al împrietenirii cu sinele.
Concret, am început să devin conștientă ori de câte ori gândesc despre mine ceva ce nu-mi servește. Am început să-mi observ momentele când am tendința de a face totul perfect și de a sta cu biciul pregătit pentru orice „abatere”. Momentele când mă critic și mă judec aspru, când îmi vorbesc dur și urât, când mi-e rușine de mine și cu mine, când sunt nemulțumită și aproape că-mi vine să mă auto-pedepsesc.
În aceste momente (cele pe care reușesc să le identific) am lua decizia să fiu mai blândă cu mine. Dacă am auzit un gând interior strecurat cu viteză și naturalețe absolută „Normal că nu-ți iese”, l-am transformat în „Hai că mai încerc și poate îmi iese.” Când vocea interioară mă certa „Cum ai putut să …!”, o invitam la o poveste în care, de cele mai multe ori, aflam că de fapt ea căuta să mă protejeze și să mă mențină in siguranță. N-am mai crezut pe cuvânt toate gândurile mele din zona „nu ești suficient de bună, tu nu poți, cine te crezi, mai bine taci și îi lași pe cei mai deștepți să vorbească” etc. Am hotărât să fiu mai blândă și mai îngăduitoare cu mine, să învăț din greșeli fără să fac un capăt de lume din asta, să-mi vorbesc cu mai multă grijă.
Cred că iubirea de sine poate începe cu intenția de a face pace și de a fi buni noi cu noi. Și include puțină acceptare de sine într-un moment oricât de mărunt, un dram de apreciere pentru o mică reușită de care sunt mândră, un strop de blândețe și de empatie atunci când mi-e greu sau când mă străduiesc să-mi înfrunt frici. O vorbă caldă din partea mea pentru mine. Sau un haz de necaz când aleg să mă amuz în loc să mă acuz… Toate astea ne conduc încet și sigur către iubirea de sine.
Nu știu dacă acest drum are final, în sensul că munca cu noi înșine nu se termină niciodată. Însă devine tot mai plăcută pe măsură ce avansăm și realizăm că, într-adevăr, totul pornește de la noi și chiar nu putem aștepta să primim din exterior ceva ce noi nu ne oferim. Fiindcă, mai devreme sau mai târziu, tot vom fi puși față în față cu noi și cu „crocodilii” interiori nerezolvați.
După ce mi-am dat seama că eu rămân cu mine pentru tot restul vieții mele și că de fapt îmi doresc un parteneriat cu propria persoană care să-mi aducă mai multă bucurie, armonie, pace și împlinire, parcă tot ce am menționat mai sus a început să aibă sens și dea roade. Așa am descoperit și Comunicarea Nonviolentă, care a apărut în viața mea exact când aveam nevoie de ultima piesă a puzzle-ului care îmi completează cunoașterea de sine. Iar beneficiul cel mai mare pe care conceptele CNV mi l-au adus a fost să înțeleg că judecățile mele doar ascund niște nevoi neîmplinite care așa știu să se facă auzite: prin voci critice, evaluatoare și acuzatoare. Am învățat așadar să mă împrietenesc cu aceste judecăți, să încetez să mă judec fiindcă mă judec, și să caut mesajul lor dincolo de suprafața tăioasă și dureroasă.
Articol scris de Ștefana Forgaciu.