”Be kind. Everyone you meet is carrying a heavy burden. ”
Ian MacLaren
Spuneam în articolele trecute (articol 1 și articol 2) că practicarea compasiunii adevărate presupune a simți durerea altcuiva, a-ți părea rău pentru ceea ce celălalt trăiește și a-ți dori să-i vii în ajutor prin acțiuni concrete menite să-i diminueze disconfortul, fie el fizic sau de ordin psihic ori emoțional.
Atunci când observăm că cineva suferă, indiferent de cauză, de obicei există două tipuri de reacție din partea noastră: fie resimțim respectiva suferință ca pe o trăire proprie (o putem chiar experimenta în corp sau la nivel emoțional), fie putem să înțelegem la nivel mintal dificultatea cu care persana se confruntă sau să ne imaginăm prin ce trece fiindcă seamănă cu o experiență prin care am trecut și noi, dar la nivel afectiv nu suntem atinși întrucât lipsește componenta emoțională. Aici ne aflăm încă la nivelul empatiei (de tip afectiv în primul exemplu, respectiv cognitiv în cel de-al doilea), iar compasiunea abia din acest stadiu poate să se manifeste, împreună cu impulsul de a veni în sprijinul persoanei care suferă, de a contribui la o stare mai bună a celuilalt.
Compasiunea adevărată apare însă doar atunci când suntem trecem întâi prin acea empatie afectivă, adică atunci când suntem atinși de starea celuilalt și se trezește spontan în noi motivația de a ajuta. Fiindcă atunci când simțim cu adevărat stările celuilalt, ne conectăm la nivel de suflete și deci ne este mult mai ușor să ne dăm seama ce are nevoie de fapt persoana de lângă noi ca să-i fie mai bine, care e tipul de ajutor cu care putem interveni – poate fi un gest mărunt, precum o simplă vorbă bună ori o îmbrățișare sinceră, sau o acțiune concretă care poate lua forma unei soluții sau variante mai practice. În momentul în care se realizează această conexiune reală la nivel de suflete, șansele ca celălalt să se simtă înțeles și să accepte ajutorul nostru cresc foarte mult. Altfel, în lipsa acestei empatii afective premergătoare compasiunii, posibilitatea ca ajutorul nostru să fie refuzat este destul de mare, întrucât nevoia de bază a persoanei în cauză, aceea de a-i fi văzută și înțeleasă suferința, nu este împlinită.
Atunci când rămânem la nivelul empatiei cognitive, de tip mintal, putem să oferim ajutor sau soluții de rezolvare a problemelor, însă nu o vom face din zona de compasiune, fiindcă la nivel emoțional nu suntem atinși de starea celuilalt astfel încât să se trezească în noi dorința autentică să-i fie mai bine, ci o vom face dintr-o zonă de disponibilitate neutră din punct de vedere emoțional, în care poate cunoaștem o rezolvare la problema celuilalt și ne oferim pur și simplu să i-o arătăm. Disponibilitatea de a oferi o soluție, un sfat, susținere sau un ajutor nu implică latura noastră plină de compasiune, ci mai degrabă cea practică prin care ne putem împlini nevoi precum eficiența, valorizarea de sine, recunoașterea sau contribuția. Mesajul care cel mai probabil va ajunge la celălalt este că nu prea ne pasă cu adevărat de suferința ta, conectarea profundă nu are loc, așadar ajutorul propus de noi nu are ecou și poate fi chiar respins.
Putem spune că drumul spre compasiune trece prin empatia afectivă. Atenție însă la capcanele acestui tip de empatie emoțională: dacă doar îi simțim celuilalt starea apăsătoare, dar nu inițiem nici un fel de acțiune pentru a contribui la o ameliorare și o îmbunătățire a sa, ne vom împovăra singuri și îi vom întreține celuilalt trăirea neplăcută, fapt ce ne va activa o senzație de neputință și devalorizare care nu va duce spre o rezolvare. În același timp, dacă preluăm atât de multă durere de la celălalt încât ne simțim copleșiți și considerăm că nu avem nici competența, nici resursele de a-i veni în ajutor (în special dacă stima noastră de sine e la un nivel mai scăzut), sau pur și simplu avem senzația că nu facem față la toată acea durere, vom tinde să ne îndepărtăm și să ne detașăm, caz în care ulterior poate să apară vinovăția sau deteriorare a relației cu persoana în cauză.
Compasiunea este așadar una dintre căile de a ne îmbunătăți relațiile cu ceilalți, de a le fi cu adevărat alături și aproape. Mai mult, orice ajutor oferit celuilalt din această zonă ni se întoarce sub forma unor sentimente plăcute și împlinitoare pe care le resimțim în relația cu propria persoană, fiindcă atunci când ne conectăm cu celălalt și îl ajutăm să iasă dintr-un impas de orice fel, trăim o satisfacție interioară care ne umple inima de bucurie, pace și sens. Dorința și motivația naturală, autentică, de a contribui la binele celorlalți face parte din setul universal de nevoi umane, cu alte cuvinte stă în firea noastră să facem bine, fiindcă e o modalitate sigură de a ne hrăni nouă sufletul cu emoții dintre cele mai plăcute.
Totuși, a cădea în extrema în care simțim impulsul de a ajuta pe oricine și la tot pasul, chiar și fără să ni se ceară, înseamnă a ne asuma un rol de salvator al tuturor, postură care, în final, nu servește cu adevărat pe nimeni și pe termen lung nu face decât să ne sece energia vitală și resursele.
O întrebare de verificare pe care ne-o putem pune atunci când ne observăm tendințele de a sări cu orice preț în a-i salva pe ceilalți este: Eu ce nevoie îmi împlinesc acum oferindu-mi ajutorul în această situație? Întotdeauna, chiar și atunci când ajutăm la modul excesiv, o facem pentru că există o nevoie ascunsă care ne impulsionează să acționăm în acest fel. E nevoie să fim sinceri cu noi și să căutăm un răspuns autentic: Vreau să ajut pentru că de fapt am nevoie de apreciere de la celălalt? Sau de recunoaștere, de valorizare, de prețuire? Sau fiindcă îmi hrănește nevoia de afecțiune? Sau pentru că eu am nevoie de susținere și nu o primesc? Vreau să arăt că pot și sunt capabil? Există nenumărate cauze pentru care ni se poate activa impulsul de a ajuta, și nu toate provin dintr-o zonă reală de compasiune.
Resursele noastre cu adevărat inimaginabile și inepuizabile provin din capacitatea noastră de a ne conecta, la modul sincer și autentic, cu emoțiile, nevoile și motivațiile noastre. Iar compasiunea înseamnă, dincolo de toate, să servim viața, să-i sprijinim pe ceilalți și să contribuim la împlinirea nevoilor celorlalți, creând astfel relații împlinitoare și având în același timp grijă și de propria persoană.
Tu în ce fel ai contribuit astăzi la binele cuiva?
Articol scris de Ștefana Forgaciu.