Pierderea, lipsa, dorul, regretul, doliul sau jelirea, sunt omniprezente în viața oricărui om. Nu ne place să vorbim despre ele, iar daca le simțim preferăm să le procesăm în innterior sau în mediu restrâns sau chiar să le ignorăm și suprimăm. Pare a fi un fel de cutumă socială de a vedea pe cei care suferă sau suferă ”prea mult” ca fiind slabi, lipsiți de putere și stăpânire de sine. Inclusiv în conversații cu prietenii, nu vrei să-i ”încarci” cu problemele tale și îți e foarte greu să te deschizi și să spui ce te doare cu adevărat.
E drept că și atunci când auzim pe cineva că se plânge de ceva, avem și noi o strângere de inimă. Ca și când dacă ni se spune despre o problemă, acum e și treaba mea să fac ceva legat de asta. Mi-ai spus, acum știu, cu ce te pot ajuta… Dacă nu știam, puteam să merg mai departe, să-mi văd de viața mea ”fericită”. Nici nu avem răbdare să ascultăm pe cineva până la capăt. Știm deja 13 soluții și alte 3 podcasuri și 5 cărți ce i le putem da omului din fața noastră ca-l ajutăm să scape de suferință. Și vrem să i le spunem pe toate, cât de repede ca starea respectivă să ”treacă” și să ne simțim din nou bine. Când poate, tot ce are nevoie cineva în acele momente e să fie ascultat, înțeles și acceptat pentru ceea ce este și trăiește.

Se spune însă că moartea e parte din viață. Că fără ea, de fapt nu ne-am găsi scop și motivație. Gândul nemuririi poate fi tentant, dar și copleșitor. Până când (poate) se va ajunge să fim nemuritori fizic, preocuparea oricărei fillozofii a fost să explice ciclul vieții și rolul morții. Religii și civilizații întregi s-au construit și dizolvat în funcție de ce credeam ca oameni că se întâmplă după moarte sau de ce murim.
Abordarea doliului în comunicarea nonviolentă îmi dă serenitate și împăcare. Era o vreme când pentru orice fel de pierdere dădeam vina pe alții sau pe circumstanțe externe. Efectiv rezistam, mă opuneam la tot ceea simțeam și încercam să fiu puternic, să nu se vadă nimic în exterior. Chiar dacă realizam ce cost are pentru liniștea mea interioară, gândul că îi ”încarc” pe alții mi se părea foarte egoist, dar și orgoliul de a fi văzut ”bărbat slab, care se vaită” mă facea să păstrez această atitudine stoică.
Apoi însă conceptul de nevoi a apărut. Faptul că ce simt nu e generat de alții din exterior, ci de propriile mele nevoi neîmplinite sau de gândul că ele nu vor mai fi împlinite așa cum eram obișnuit, m-a făcut să-mi accept mai ușor aceste stări emoționale. Ba chiar să le ascult și să le văd pentru ceea ce sunt de fapt: mesageri ale unor lucrurile importante pentru mine. A fi conștient și a intra în contact cu aceste părți din mine poate fi foarte eliberator și practic reîncepi să dai voie vieții să curgă din nou, să își facă propriul drum la care tu ai rezistat până atunci.
Ideea este să transformăm durearea unei pierderi, prin a o simți și a lasa-o să se manifeste, să fie ea însăși și să își facă treaba. Să fim implicați cu totul în tot ceea ce înseamnă experiența vieții, chiar și în cazul unei pierderi.
Scriu aceste gânduri ca mod de-mi exprima tristetțea pentru recenta plecare din corpurile lor fizice a doi oameni pe care i-am admirat: Robert Gonzales și Thich Nhat Hanh. Dacă pe faimosul călugăr budhist l-am cunoscut doar prin cărțile și video-urile publicate, pe Robert am și avut plăcerea să-l întâlnesc ca și trainer în cadrul unui curs din 2018, unde însă am și luat un mic dejun cu el. Ce a scris și ce a gândit despre compasiune e disponibil pentru întreaga lume, dar cum m-a făcut să mă simt în cele 15 minute cu el, e ceva ce mi-a rămas doar mie. Rareori realizezi cum este să te simți văzut și acceptat în totalitate pentru ce ești. Mai ales să primești asta de la un străin care habar nu avea cine sunt, ce doresc de la viață, ce valori am. Și cred că nici nu îl interesau astea, cât că a văzut sclipirea din mine, viața care se manifesta prin ce făceam sau spuneam, iar el a ales să fie acolo cu toată ființa lui și să o onoreze. Recunosc că nu pot să citez acum nici un paragraf din munca lui Robert Gonzales, dar voi ține minte mereu acel sfert de oră în care am fost cel mai important om de pe pământ pentru el.
Pe curând,
Alexandru Moldovan.
PS : Pentru a încheia într-o notă mai puțin sumbră, am aflat recent munca de cercetare a lui David Sinclar, care a făcut câteva descoperiri cheie legate de procesul de îmbătrânire și mai ales cum acesta poate fi reversibil.