De curând, am revăzut într-o seara cu familia filmul de animație ”Inside out” realizat de Pixar. Anul de lansare, 2015, corespunde și cu întâlnirea mea inițială cu noțiunile de comunicare nonviolentă. Știu că de atunci mi-am spus că filmul acesta l-aș sugera ca și vizionare la orice ciclu de învățământ, pentru că reușește pe lângă acțiunea plină de învățăminte, să dea claritate unor noțiuni de bază despre psihicul și emoțiile umane.
Țin minte o scenă din film în care prietenul invizibil al eroinei, Bing Bong, e descumpănit că a pierdut în ”Valea Uitării” jucăria care ar fi dus-o pe eroină direct pe lună. Personajul Joy (sau Bucuria) e preocupată de lucruri ”mai importante” pe care le aveau de făcut și încearcă să îi spună că ”totul va fi ok”. Fără reacție, Joy încearcă să-i distragă atenția lui Bing Bong și să-l facă să râdă, să-l gâdilească, să se joace ceva ”înteresant”, dar tot fără succes. În toată această perioadă, personajul Sadness (Tristețea) are o abordare instinctivă, fără vreun scop anume, în care îi spune că îi pare rău de situație fiindcă vede că ceva ce e valoros pentru el s-a pierdut. Joy încearcă să o întrerupă ca nu cumva să facă lucrurile și mai rele, dar surprinzător Bing Bong începe să vorbească despre aminitirile frumoase avute și acum pierdute. În momentul în care Sadness îi spune ”da, e trist”, Bing Bong o ia în brațe și după câteva suspine declară că ”se simte mai bine” și că îi va duce la locul dorit. Confuză de proces și rezultat, Joy o întreabă pe Sadness ”Cum ai făcut asta?”, iar ea spune că ”Nu știu. Era doar trist și eu l-am ascultat”.
În această scenă de două minute m-am regăsit de atâtea ori când mă aflam în preajma cuiva trist, plictisit sau furios, iar eu aveam impresia că e treaba mea să-i fac să se simtă bine, bucuroși. Ca și când orice altă emoție în afară de bucurie nu e normală sau de de dorit. Iar pentru o parte dintre noi, mai ales când vin vorba de copiii noștri, ne asumăm și responsabilitatea să-i ”facem pe ceilalți să se simtă bine” în jurul nostru. Dar oare facem asta chiar din grijă pentru celălalt sau o facem pentru noi, pentru a înlătura disconfortul nostru în a face față unei situații în care nu suntem pregătiți și nu știm ce să facem?
A doua zi dimineața, soția mea vede ”ceva” pe fața fetiței noastre. Când o întreabă ce e cu ea, aceasta spune că a primit un mesaj de la o prietenă că are probleme cu respirația și că nu va fi disponibilă perioada următoare. Soția a început să-i spună că ”cel mai probabil nu e nimic grav și totul va fi ok”. Dar pe fața la fetița noastră tot era acel ”ceva”. Cu gândul la filmul tocmai văzut cu o seară înainte, ea i-a spus ”Oare ești îngrijorată că s-ar putea să aibă COVID?”. Prima reacție diferită la fetița noastră: a dat din cap și o lacrimă i-a apărut în ochi. ”Și ți-e teamă să nu fie ceva grav și să o doară?”. Mai multe încuvințări și lacrimi. ”Vrei să te țin un pic în brațe?” și fetița a dat din cap. După câteva minute, fără nici un alt cuvânt, fetița s-a ridicat, s-a spălat și îmbrăcat, iar până a plecat la școală a fost dezinvoltă, glumeață, cu povești despre prietenii ei și făcând și mici sarcini prin bucătărie. Mi-a și spus soția că ”a fost o dimineață magică cu ea”.
Știm expresia ”viața bate filmul”. De data asta poate a fost un pic diferit: am învățat ceva dintr-un film care ne-a făcut viața mai bună. Mesajul dat de personajul Sadness este unul de a ne oferi nouă și celorlalți ”permisiunea” de a fi exact cum ne vine să fim.
La urma urmei, emoțiile sunt doar niște mesageri ai împlinirii nevoilor noastre. Fără feedback-ul lor, fără bogăția dată de spectrul emoțional, nu am știi ce e cu noi, ce ne lipsește, ce ne dorim, ce ne dă viață. Am rămâne într-o cursă continuă de mai mult, mai mare, mai fericit doar de dragul de a fi fericit. Haideți să ne dăm spații de acceptare reciprocă, și să avem încredere în puterea empatiei de a vindeca orice.
Pe curând,
Alexandru Moldovan