Articol scris de Alain de Botton, tradus de Simona Mihăilă
Atunci când oamenii încearcă să explice sau să justifice de ce cuplurile se despart, accentul cade, de obicei, pe ideea de diferență: un tip creativ și dezorganizat contra unui foarte ordonat; unuia îi plac drumețiile pe munte, celălalt preferă să stea în casă. Unul este sociabil, celălalt detestă petrecerile. Nu e mirare – se pare – că au trebuit să se separe.
Această metodă de explicare este susținută de o teorie implicită a iubirii foarte des întâlnită în zilele noastre, care spune: motivul pentru care cuplurile funcționează este similaritatea; ceea ce îi separă sunt diferențele. Avem o bănuială legat de cât de cunoscută este sau poate fi această teorie, mai ales bazată pe modul în care funcționează site-urile moderne de întâlniri virtuale. În dorința lor de a ne ajuta să găsim ceea ce ei numesc „persoana potrivită”, aceștia parcurg baza lor de date în încercarea de a ne potrivi cu o creatură care împărtășește cu noi cele mai multe gusturi, interese și atitudini. Cu cât sunt mai mici diferențele – asta spune teoria – cu atât este mai probabil ca relația să funcționeze.
Oricât de plauzibil ar suna, asta ocolește un adevăr fundamental despre iubire, pe care îl ignorăm cu costuri enorme: niciun cuplu nu se desparte din cauza diferențelor dintre parteneri. Aceștia se separă deoarece unul dintre ei este sătul să nu mai fie auzit. Un cuplu poate să nu fie de acord asupra multor aspecte – de la frecvența optimă a actelor sexuale, la ce tip de viață socială să aibă – și, totuși, în ciuda acestora, să rămână împreună; sau alții pot fi similari din aproape toate punctele de vedere, dar să fie separați de un sentiment vicios conform căruia realitățile lor concurente nu sunt luate în considerare de către celălalt.
Ceea ce contează, în final, pentru succesul în iubire, nu este dat de existența sau de lipsa diferențelor, ci de modul în care sunt gestionate diferențele care apar; fie cu curiozitate, cu o dorință de schimbare, cu o iertare și modestie mutuală; fie cu defensivitate, rigiditate și izolare.
Știm că ideea de compatibilitate nu poate fi baza iubirii pe termen lung, deoarece după logica asta, invariabil, totul se va termina cu o escaladare până la absurd. Doi oameni cărora le place să citească, să dezlege rebusuri, să gătească, să urmărească meciuri și să asculte același gen de muzică, pot în primă fază să se îndrăgostească unul de celălalt, dar să înceapă să sufere pe măsură ce își dau seama că unul simpatizează dansurile de societate, pe când celălalt preferă să discute ocazional despre arheologie. Sau unul este mai interesat de sosuri, iar celălalt preferă mai mult plăcintele. Tentația este de a rezolva astfel de fricțiuni prin abandonarea partenerilor și rafinarea tot mai drastică a criteriilor de căutare. Dar acest lucru doar ne forțează să căutăm grade neplauzibile de potrivire. Putem ajunge să căutăm un partener care este pasionat de pescuirea cu muște și citește romanele lui John le Carre, dar nu îi place untul cu sare și este bun la închiderea ușilor de la dulapuri. Sau cineva căruia îi place facă camping în North Cornwall în Septembrie, dar care este interesat de mișcările partidului liberal. Oricum, desigur că doi astfel de oameni potriviți pot să se certe ușor pe teme precum culoarea draperiilor din dormitor, numele copiilor, utilizarea șervețelelor sau etică.
Compatibilitatea pre-existentă te poate duce doar până la un punct. La un moment dat, inevitabil, chiar și între cei mai bine potriviți parteneri vor apărea diferențe. Ceea ce contează în acest punct, este modul în care nepotrivirea este gestionată. Un tip de răspuns poate fi foarte romantic și aproape afrodisiac; altul, dezamăgitor și poate deveni insuportabil cu timpul.
Asta este ceea ce trebuie să auzim, înainte de toate, atunci când apare o perspectivă conflictuală: te aud; înțeleg ce îmi spui și o să mă gândesc la asta, poate va trebui să mă schimb. Cu alte cuvinte, avem nevoie să simțim că punctul în care noi simțim diferența a fost conștientizat și de cealaltă persoană și, într-o anumită măsură, respectat.
Partenerul poate să nu ne accepte poziția sau observațiile în totalitate, dar pot să vadă de unde vin și să își ia angajamentul de a examina poziția în care suntem, deoarece știu că pentru noi e important și pentru că ne respectă existența fundamentală. Ei nu se grăbesc să discute despre ficare lucru inconfortabil. În relație cu critici sau plângeri formulate drăguț, ei nu neagă imediat remarcile noastre și se înfurie. Nu se răzgândesc și nu ne spun că o problemă este în totalitate din vina noastră, că suntem în mod voit persoane rele, că suntem ciudați, față de ei – și, oricum, de ce ne plângem, când ei au avut o zi atât de grea și că acest lucru este ultima picătură. Se luptă să nu se simtă ofensați, să nu fie răutăcioși sau să cedeze nervos. Trăiesc cu ideea vie conform căreia poate că ei sunt cei care trebuie să se schimbe sau să evolueze. Ei nu așteaptă să fie iubiți exact pentru ceea ce sunt în acest moment; și respectă că, la fel ca toți oamenii din lume, și partenerul lor are o înțelegere proprie asupra aspectelor psihologice cheie asupra cărora aceștia trebuie să se focalizeze.
Pe de altă parte, ceea ce degradează gradual iubirea pe termen lung, chiar și în cazul celor mai aparent potrivite cupluri, este opusul a ceea ce am discutat mai sus: o atitudine de mândrie defensivă, o „închidere” a urechilor, refuzul de a recunoaște faptul că partenerul poate încerca să spună ceva de o importanță disperată și are dreptul de a fi ascultat cu un anumit grad de bunăvoință și toleranță.
Nu este frustrarea cea care ucide, este modul în care este exprimată/auzită, sau nu. Imaginați-vă un cuplu difuncțional din punct de vedere sexual, în care ambii parteneri au tratat mereu acest aspect cu grijă, astfel încât acesta nu poate deveni un motiv de despărțire. Acest cuplu poate că a avut relații intime o singură dată în ultimii 5 ani, dar partenerii să fie deschiși în a explora de ce sunt unde sunt, în a-și exprima sentimentele și în a asculta punctul celuilalt de vedere, lucruri care ar face neprotrivirea mai puțin puternică, fără a exista posibilitatea de a cutremura fundația relației lor.
Singura și cea mai bună explicație a tuturor divorțurilor este, în final, defensivitatea, inabilitatea de a asculta cu adevărat ceea ce are cealaltă persoană de spus, fără a deveni încăpățânați, mândri sau să intrăm în negare. Nu există probleme sexuale prea grave ca să nu putem rămâne în relație; nu există diferențe de atitudini sociale sau de design interior prea severe, care să omoare o relație. Există doar moduri teribile de a ne face auzite frustrările. Iubitul/Iubita de care am nevoie cu disperare nu este persoana cu care împărtășim toate gusturile și interesele; este sufletul cald ce a învățat să negocieze diferențele de gusturi fără defensivitate și nerăbdare.
