Recent mi-am amenajat ”biroul de acasă” pentru a fi cu fața la fereastră. Și deși cam 60% din ce văd sunt blocuri gri sau colorate, am în planul apropiat și un arțar de 15 metri înălțime și la care am putut să îi urmăresc evoluția zi de zi în ultima lună. De la foșnetul frunzelor aurii în soarele târziu de octombrie, până azi când e acoperit de un strat subțire de zăpadă și mai are vreo câteva frunze agățate. Iar cuvântul care a însoțit această evoluție a fost ritm. Că totul se întâmplă într-un anumit ritm, de obicei ciclic și chiar previzibil. Atât pentru copaci, cât și pentru orice e viu.
Atunci care e ritmul meu? Care e ritmul pe care îl urmez acum? Făcând abstracție de constructele de marketing modern, ritmul meu ca om în această perioadă de an mă duce spre zona de recunoștință. Nu îmi cresc eu mâncarea, dar beneficiez de tot ce a produs pământul în ultimele luni și mă bucur de ele. Da, plătesc niște bani unor oameni care au făcut asta, dar nu la bani mă gândesc când savurez dovleacul copt sau zacusca cu ciuperci. Mă simt împlinit și recunoscător că pot beneficia de asemenea daruri făcute de natură. Iar din această stare de recunoștință, îmi vine și mie să dăruiesc, mai ales ce am primit și eu din belșug.
More...
Uitându-mă în jur, realizez că nu sunt singurul. Și nu e o descoperire de a mea recentă. Sunt de mii de ani ritualuri între oameni, ca în această perioada din an să fim recunoscători pentru ce am primit și la rândul nostru să dăm mai departe. De aceea nu întâmplător avem acum sărbători culturale precum Ziua Recunoștinței, Black Friday sau Crăciunul. Cum am spus, lăsând deoparte fațada de marketing, esența acestei perioade este de a fi recunoscători pentru tot ce am trăit, primit și avem în viață. Iar din această recunoștință, reciprocitatea oferirii mai departe către alții vine natural.
Stați liniștiți că nu vreau să vă invit să faceți vreo donație acum pentru nu știu ce cauză! 🙂 Vreau doar să fim conștienți că sunt câteva capcane ale oferirii de daruri și că ne putem baza pe comunicarea nonviolentă pentru a nu cădea în ele. Și totul începe cu unul din conceptele de bază din NVC, respectiv că ”orice facem este pentru a ne împlini o nevoie”. Din perspectiva asta înseamnă că acțiunile noastre au un interes personal sau chiar egoism.
Astfel putem face cadouri pur și simplu din plăcerea de a face cadouri. Atenție, nu pentru că mă laudă și apreciază alții, ci pur și simplu pentru că îmi place să ghicesc ce dorește celălalt, să fac efortul să procur sau produc cadoul, să îl pregătesc și să găsesc momentul potrivit să îl ofer. Și plăcerea asta poate fi și anonimă, fiindcă nu îi scade deloc din valoare.
Mai putem face cadouri pentru a le face altora pe plac. Poate credem că în felul acesta le arătăm că sunt importanți pentru noi, că facem acest gest doar pentru ei, că uneori e chiar un sacrificiu. Părerea mea e că dacă facem cadouri doar să dăm bine (sau să nu dăm rău), nu e un lucru de care să fim prea mândri fiindcă ne deconectează masiv de ce e cu adevărat important pentru noi. Înseamnă că pur și simplu suntem dependenți de opinia cuiva, iar acea persoană are o putere asupra noastră pe care poate nici nu o vrea sau pe care nu știe cum să o folosească spre bine tău.
Dar poate cel mai dăunător mod de a face cadouri e atunci când nu vrei să te simți prost. O faci din obligație, că așa trebuie și de obicei chiar te simți nasol. Poate chiar urăști că ai avut de ales între două ”rele” și ai ales varianta în care e cel mai puțin deranj. E atunci când renunți la autenticitatea ta și nu ai curajul să spui și să faci ceea ce dorești cu adevărat. Când aperi o imagine exterioară cu costul contorsionării imaginii tale interioare.
Indiferent din ce motiv, în perioada următoare vei da cadouri uneia sau mai multor persoane. Te invit să verifici cu tine din ce energie vei face acest cadou. Te invit ca înainte să mergi la cumpărături sau să te gândești ce cadouri să faci la alții, să petreci câteva clipe (de ce nu zile?) în energia recunoștinței, a aprecierii la ce este, a bucuriei de a fi în acest Univers care trăiește prin ritmuri atât de predictibile încât le-am cataloga chiar plictisitoare...
Te salut cu empatie,
Alexandru Moldovan