În ultima vreme m-a preocupat subiectul ”binelui și răului”. Cine îl stabilește, cine îl evaluează, cine îl recompensează sau aplică pedepse? Cum se schimbă el în timp, cât e de flexibil de la o epocă la alta, cum folosim dubla măsură în funcție de propriul interes?
Istoria umanității e plină de astfel de exemple. Dacă treci de povara înșiruirilor de ani și bătălii, găsesc istoria de fapt a fi mai mult o analiză a naturii umane. În unele privințe parcă nimic nu s-a schimbat la nivel de reacții individuale, dar în același timp evoluția ca specie e așa de evidentă.
Însă ce a rezonat cel mai mult luna asta a fost prezentarea TED de mai jos, a lui Robert Sapolsky, care răspunde dintr-o perspectivă a neuroștiinței la aceleași întrebări pe care și Marshall Rosenberg și le-a pus de-a lungul întregii sale cariere:
- „Ce se întâmplă când pierdem legătura cu nucleul nostru plin de compasiune și devenim violenți?” și
- ”Ce le permite unor oameni să rămână în contact cu natura lor plină de compasiune chiar și în cele mai cumplite circumstanțe?”
Te invit bineînțeles să urmărești acest video revelator, dar și să îți pui aceste două întrebări de mai sus. Să te gândești la propria viață, la propriile exemple, la propriile justificări când violența pare o soluție așa de potrivită sau când ești mândru că ai putut ”întoarce obrazul”.
Provocarea reală pentru mine a fost să găsesc răspunsuri fără să folosesc termenii de bine și rău (sau sinonime de-ale lor), fără să învinuiesc pe nimeni, fără să blamez pe cineva. Sunt curios ce răspunsuri ai găsit tu.
Cu empatie,
Alexandru Moldovan
