Articol original în limba engleză scris de Becka Kelley.
”Să merg la un meci de baseball nu era prima mea opțiune pentru o activitate de sâmbătă. Și chiar dacă am venit cu o atitudine îndoielnică, m-a prins atmosfera și am constatat că mă distram. Aproape de sfertul meciului, un grup de bărbați s-au așezat în apropierea noastră și au început să strige obscenități către jucători. Lucruri care în general îmi e jenă să le aud: tot felul de înjurături, insulte etc. Cred că îți poți imagina!
Grupul de bărbați însă râdeau și se îndemnau unul pe altul, insă unul dintre ei striga cel mai mult.
A fost destul de enervant și deranjant să aud comentariile lor încât i-am spus prietenului meu că ar fi bine să plecăm. Dar apoi mi-a venit o idee: poate aș putea vorbi cu ei și să-i rog să înceteze să mai facă acele comentarii obscene și ofensatoare. Am simțit o mare teamă când mi-a venit această idee. Am stat cu ea un timp, am făcut câteva respirații adânci, apoi mi-am adunat curajul și am mers să le vorbesc. M-am îndreptat direct spre tipul care striga cel mai tare, i-am întins mâna să-l salut și m-am introdus: „Salut, sunt Becka.”
La început, părea confuz, apoi mândru. S-a umflat în piept, s-a uitat în jur la amicii săi, apoi m-a privit din nou cu un zâmbet fermecător. Sunt destul de sigură că a crezut că vreau să îl agăț.
Încă nu îmi stabilisem ce să-i spun, așa că am început prin a-l întreba cum se simte și dacă se bucură de meci. Apoi i-am spus: „Am venit la voi pentru că v-am auzit strigând către jucători și sunt curioasă de ce faceți asta?”
El a răspuns: „Oh, lor nu le pasă. Așa e mereu. E pe post de încurajare. Așa ne facem mereu unii altora.”
Atunci am realizat că de fapt striga acele cuvinte la persoane pe care le cunoștea și cu care juca baseball în mod regulat. Am răspuns: „Ah, deci faceți asta ca să vă conectați cu ei și să vă arătați susținerea ?”
„Da,” a răspuns el.
Am spus ceva de genul: „Aha, la asta chiar nu m-am aștaptat. Știi, eu de fapt când am auzit cuvintele tale, nu m-am gândit deloc la asta. Aș fi crezut că îi urăști. Eu dacă aș fi în locul lor și aș auzi asemenea cuvinte venind spre mine, aș fi foarte rănită. Mi-ar fi greu să le aud.”
El a spus: „Ah, da, probabil că ești mai sensibilă. Noi însă face față. Ne facem asta mereu unii altora.”
În acel moment, am avut o realizare. Nu mai doream să le cer să înceteze să mai facă acele comentarii. Intenția mea se schimbase de la încercarea de a le schimba comportamentul la dorința de a înțelege perspectiva lor. Mi-am simțit corpul relaxându-se pe măsură ce m-am eliberat de judecata mea. În schimb, trăiam deschidere și curiozitate. Încă nu eram de acord cu alegerea lor de a-și motiva colegii folosind obscenități, dar am reușit să renunț la a-i cataloga ca fiind niște oameni „nesimțiți” sau „răi”.
Așa că nu le-am mai cerut să înceteze cu huiduielile, așa cum intenționasem inițial. Mai ales pentru că pur și simplu nu credeam că ar fi funcționat. Dar și pentru că aveam o senzație de satisfacție doar pentru faptul că am avut destul curaj să vorbesc și să mă conectez cu ei. Părea un succes destul de mare pentru o zi.
M-am întors la locul meu și mi-am spus că dacă nu o să mai suport strigătele lor – lucru pe care am presupus că se va întâmpla – aș fi plecat de la meci fără să mă simt atât de furioasă și indignată.
Ce a fost însă interesant, e că după ce am plecat, ei au rămas liniștiți. Au încetat huiduielile fără să le cer de fapt asta! Am fost tare surprinsă! Nu știu nici azi dacă a fost din cauza mea sau nu, dar au plecat din tribune la scurt timp după ce a am avut conversația cu ei.
Sunt atât de mândră de curajul și vulnerabilitatea pe care le-am practicat în acea zi. Am avut curajul să merg și să vorbesc cu un grup de bărbați față de care eram destul de intimidată despre ceva care mă afecta cu adevărat. Am reușit să mă conectez și să am înțelegere cu acest grup de oameni pe care îi demonizasem inițial. A fost o experiență foarte puternică și plină de compasiune care a continuat să rămână cu mine.”