Duminica trecută un bun prieten de-al meu m-a chemat la o tură de alergat într-o pădure de lângă Cluj. Recent ieșise din carantina obligatorie după ce a fost confirmat pozitiv cu COVID-19. A avut o formă ușoară și cel puțin pentru următoarele luni va fi probabil unul din oamenii cu care o să mă văd și fizic datorită imunității nou create.
Pe lângă bucuria revederii și a alergării prin aerul rece al pădurii, am realizat ironia de a te gândi la propria fericire prin includerea (și a) altora în viața ”ta”.
Cultura umană și propria minte sunt ca mănușa pentru mână, ambele influențându-se reciproc. Nu putem să ne înțelegem pe noi fără să înțelegem cultura din care facem parte, fiindcă mintea este prin definiție un mecanism de adaptare la mediu pentru a supraviețui. Și în același timp nu putem înțelege cultura din jurul nostru, fără să înțelegem cum funcționează mintea umană, pentru că de fapt mintea crează cultura.
Iar modul în care comunicăm de fapt e doar o reflecție a interacțiunii dintre mintea noastră și cultura din care facem parte.
De aceea invitația comunicării nonviolente spre auto-empatie e mai mult decât un proces de ”calmare”, cum poate părea la prima vedere. Este o trezire a conștienței asupra propriei noastre persoane. Atunci când ținem în noi, când ne ignorăm starea, când o suprimăm sau o ”măturăm sub covor”, emoțiile și gândurile noastre se amestecă mai tare decât la un câine care își fugărește coada și nu înțelege de ce doare mai rău atunci când crede că a prins ce urmărea!
Dacă însă putem vorbi autentic și cu voce tare (sau pe o foaie când o facem pe cont propriu) despre ce simțim și gândim, claritatea apare aproape sigur și ajungem într-un spațiu în care să putem acționa cum ne dorim, nu doar să reacționăm ”cum ne vine”.
A fi autentic cu tine însuți nu e un lucru ușor, mai ales că vine cu riscul aflării unor lucruri despre sine pe care nici nu le credeai. Mințile noastre au fost condiționate de cultura în care am crescut și sunt pline de presupuneri, credințe, comparații, concluzii, opinii, scuze și alte forme de gândire menite să justifice cine suntem și de ce facem ceea ce facem.
Astfel că prin auto-empatie putem deveni conștienți că suntem mai mult decât rolurile sociale pe care le jucăm și putem să ne transformăm propria existentă.
A comunica e ca și respiratul. Deși vorbim mereu, nu ne gândim la acestea decât atunci când ceva nu merge bine. Până nu ne dor plămânii sau suntem într-o conversație neplăcută, nu observăm cât de esențiale sunt unele procese pentru starea noastră de bine. Așa cum respirația ne oferă oxigenul necesar, comunicarea ne oferă conectare. Suntem ființe sociale și fără sensul și conectarea pe care ni le oferă comunicare, ne ofilim.
Invitația mea este de a încuraja cât mai mulți oameni să devină capabili în a-și lega propria minte de emoțiile trăite. Doar astfel vom putea să ne creem o cultură de suport și siguranță emoțională.
Doar când e pace și claritate în sine, poate fi pace și în exteriorul nostru.
Articol scris de Alexandru Moldovan, inspirat din lectura introducerii cărții ”Connecting Hearts and Minds” a lui Greg Ness.